luni, 23 septembrie 2013

Azi nu! Te rog eu nu!

Cum ar fi viata, oare, viata, daca totul ar pica din cer?! Ar fi ca un globulet roz, in care am avea de toate, de la pantofiori roz, agrafe roz, ingerasi in jur si masinuta decapotabila roz! La dracu'! Unde traiti, oameni buni? In ce buncar? In ce loc? Pe ce pajiste? Chiar ganditi cu creierasul vostru? Sau actionati fara sa ganditi?

Poate ca iarasi sunt eu singura nebuna din ecuatie. Sau doar in aparenta, caci in esenta, tare mi-ar placea sa realizati ca EU si numai EU am dreptate in aceasta propozitie. Nu sunt nici vreo narcisista , nici vreo indragostita de propriul ego... insa am argumente care pot dovedi ca pot cat de cat sa iau niste decizii bune. Acord circumstante oamenilor din jur, poate prea multe, insa...pana la un punct. Se pare ca oamenii iti pot oferi surprize oricand, inclusiv dupa 4 ani de cunoastere. Stiu ca nu am dreptul sa critic opiniile lor. Stiu ca exista toleranta in lumea asta si ca eu trebuie sa folosesc aceasta toleranta , fiindca altfel nu s-ar mai fi "inventat". Insa pana la un punct. Apoi...daca nu sunt eu toleranta...atunci cine??!!

Iert cu nonsalanta aproape "de toate". Am o gama variata de lucruri peste care trec cu nonsalanta. Anume: de la inselat...pana la datul cu ciocanul in cap. Poti sa ma omori, eah, te iert! Insa...am si eu niste limite. Nu accept insa: sa-mi strici planurile, programul, sa nu-ti respecti promisiunile, sau sa anulezi intalniri, plecari, etc. Cand un om imi distruge programul, sunt debusolata. Imi este atat de greu sa-mi refac totul...incat...pfff... e groaznic. Stiu, stiu, stiu ca suna ciudat, dar asta sunt! La mine nu pica nimic din cer! Putine lucruri cad efectiv fara motiv. In rest, perfectionismul este la putere. Asa ca...asta nu iert. Nu iert lasatul balta. Asa ca, draga mea, imi pare rau. M-ai lasat balta intr-un moment crucial. Urasc oamenii nehotarati. Urasc oamenii care nu stiu niciodata ce vor, care nu au un cuvant de spus, care nu-si asuma vorbele. Nu te urasc,inca, draga mea, insa...mi-e greu sa cred ca voi mai putea vreodata sa-ti adresez mai mult decat un salut....si acela, din politete doar. Nu pot! Efectiv nu pot sa iert asa ceva.

marți, 10 septembrie 2013

Si intr-o zi... am revenit.

Imi era dor sa scriu, sa ma regasesc in fiecare cuvintel, sa simt ca scriu fiecare litera cu patima omului care simte atat de profund fiecare idee exprimata. Imi era dor sa arunc aici sentimente, ganduri, neplaceri, dureri si bucurii. 
A trecut atat de putin timp de cand nu am mai scris...si totusi mi se pare o eternitate. Raman surprinsa de cat de multe se pot schimba in cca. 2 luni. M-am schimbat eu,in primul rand. Dar asta nu mi se mai pare nimic nou. Acest proces avanseaza zilnic. Sunt om. E normal sa ma supun schimbarilor. Nu-i nimic de speriat! Undeva, acolo, printre cuvinte aruncate si idei parasite inca mai gasim de toate: de la sensibilitati parasite pana la melancolii si istorii melodramatice. :))
Nu cred ca m-as fi reapucat de bloggerit daca nu m-ar fi miscat astazi ceva atat de tare incat sa faca inima mea rece sa se cutremure.

Azi. Dimineata. Cam 8 jumate dimineata. Si eu...un om matinal fara motiv. (pare-mi-se ca deja corpul meu e prea odihnit si-mi da trezirea devreme). Nu-i nimic nou faptul ca dimineata sunt vesnic somnoroasa timp de vreo ora sau doua. Mai mult cu ochii inchisi imi caut o cana in care intentionez sa-mi prepar ceva ce contine cofeina. Dar...singura?! Nu are niciun farmec o cafea bauta singura. Nu vreau sa ma inec in ganduri, idei...si nici sa adorm cu cana in mana pana dau pe gat lichidul inchis la culoare. Asa ca...ce-ar fi sa imi invit bunicul la o cafea? Cum era evident deja... pun in practica ideea. Nimic nu poate fi mai frumos dimineata, decat o cafea  bauta la rasaritul soarelui, acompaniata de discutii, povesti despre "vremurile trecute".(nuuu, nu, chiar vi se pare ca eu stau aproape cu gura deschisa cand cineva imi povesteste verzi si uscate....daaaa, sunt sigura ca vi se pare :-" ) La un moment dat, din una in alta, vine vorba de certuri...moment perfect in care ma trezesc de-a binelea si incepa explica teoria teoriilor, haaa, cu gura mare... Eram practic in elementul meu :))). Nici macar nu ma certam cu el si deja se aprindea gagica. Vorbeam despre certuri in general...si eu eram in elementul meu :))). Saracul bunic, calm din fire si foarte chibzuit, om pe care l-am descusut dimineti la rand la cafea si de la care am aflat extrem de multe lucruri...se uita la mine zambind. Mi-am dat seama ca deja debitul meu verbal fortase nota, de data asta. (Mda, nimic nou!) Ma opreste, pastrandu-si zambetul pe buze si imi spune: "Stii ce a spus Florin Piersic intr-o zi la televizor, cand a fost intrebat de ce nu da curs unor certuri,sau discutii aparute in presa? (Clar nu stiam. Mai rar ma uit la televizor. )A spus: ''Oricum nu port pica nimanui si nici nu ma cert cu nimeni,sunt prea batran ca sa mai am timp sa ma impac." - Aceasta era lectia de la bunicul meu. M-am oprit din vorbit, din respirat, din gandit. Am zambit si am ramas cu aceasta lectie in minte. Cum as putea sa nu ii dau dreptate?! Cum as putea sa nu ma gandesc in continuare la cuvintele pe care le-a reprodus? Avea dreptate... :( Timpul trece atat de repede, noi imbatranim si in loc sa ne chinuim sa le lasam celor din jur amintiri dragi cu noi, reusim doar sa cauzam neplaceri, certuri...fara a realiza macar ca in orice clipa puteam pleca...definitiv.

sâmbătă, 20 iulie 2013

*@#$%^$&

Am vrut sa-mi asum ceea ce fac...si mi-am asumat. Am vrut sa fug...si am fugit. Am vrut sa fiu singura...si am fost. Am vrut sa tip...si am tipat. Am vrut sa demonstrez...si am demonstrat. Am vrut sa actionez prosteste...si am actionat. Am vrut sa gresesc...si mi-am asumat greseala. Am vrut sa nu ma gandesc la consecinte...si iata-ma, nici acum nu ma gandesc la ele. Am vrut sa fiu libera...si m-am bucurat de libertatea mea.

Sunt aici. Sunt pregatita sa imi iau viata in maini si sa o modelez cum vreau. Sunt pregatita sa fac ce vreau, fara sa intreb daca pot, fara sa intreb daca e bine, fara sa cer permisiunea cuiva. Libertate!

Mai trebuie sa fac un pas spre intrarea in noua viata. Stiu doar ca trebuie sa reusesc. :)

sâmbătă, 13 iulie 2013

"Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." Victor Hugo

Dupa o zi agitata, tensionata, plina de vorbe spuse aiurea, pline de impresii false, sictir, neintelegeri si priviri aruncate in scarba...citesc acest citat, intr-un mod intamplator.

Intr-o secunda devin vulnerabila. "Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." ...

Vedeti voi... noi, reprezentantele "sexului frumos" suntem ca niste leoaice: ne luptam cu viata zi de zi, ne luptam cu voi,barbatii... si cu mofturile voastre, cu placerile voastre si cateodata cu lipsa voastra de finete. Incercam sa facem fata tuturor situatiilor. In fiecare dintre noi zace o Xena...sau o Ioana D'Arc pregatita sa intre in lupta in orice secunda pentru ceea ce-i apartine sau pentru cei din jurul ei. Suntem tot timpul in miscare, rezolvam situatii, impunem respect, aruncam priviri ucigatoare , mutam muntii si taiem in carne si oase. Devenim pe rand: fiice, surori, prietene, iubite, sotii, matusi, mame...si intotdeauna avem umerii incarcati de responsabilitati, de dorinte, de teluri. Suntem create pentru a lupta toata viata.

Ceea ce nu stiti voi si nu stiu daca veti invata vreodata...este ca oricat de bataioase am fi in viata asta a noastra pe Pamant, oricat de dracoase am vrea sa parem si oricat de orgolioase am vrea sa aparem in fata voastra... totusi Dracul nu este atat de negru pe cat pare. Circa doua cuvinte pot schimba atat de multe...atat,atat,atat de multe...incat nici nu va puteti inchipui. Iar aici nu e vorba neaparat de faimoasele "cele doua cuvinte". Nu...nu neaparat. In general cateva cuvinte (doua sau mai multe...) ne pot inmuia si ne fac mai vulnerabile decat ati fi crezut. Asta s-a intamplat in seara aceasta cu mine... Citatul de mai sus m-a facut sa ma pierd in timp si spatiu. E atat de sublim si de profund incat...cred ca pentru cateva secunde am uitat si sa mai respir... Am fost impresionata...cu toate ca l-am citit la cineva, intamplator...si nici macar nu-mi era adresat. In cateva secunde l-am analizat punandu-ma in locul celui ce l-a scris...si...m-am regasit mult in aceste cuvinte...

"Căci am trăit ca să te aştept[...]" - Asteptarea...reprezinta riscul pe care ti-l asumi atunci cand nu mai gasesti alta solutie in rezolvarea unei situatii. Asteptarea vine cand nu mai ai nici puterea de a face ceva, nici speranta de a mai solutiona ceva... Vine fix cand refuzi sa pui lacatul unui capitol si cand refuzi sa-l inchizi undeva si sa nu-l mai deschizi niciodata. O viata dedicata asteptarii este mai mult decat o dovada a faptului ca nu au mai existat lacate in peisaj,  nici capitole si nici situatii incheiate... Este dovada pura a loialitatii unui om, a increderii si a puritatii lui sufletesti... Asteptare, dulce asteptare...

"[...] în inima mea băteau paşii tăi." - Inima...coltul cel mai ascuns, mai plin de speranta si mai plin de iubire din corpul nostru. Inima...filtrul vietii noastre. Acolo "bateau pasii tai"... Cat de mare poate sa fie conexiunea dintre doi oameni astfel incat inima unuia sa bata cu regularitatea pasilor pe care-i face celalalt? Cat de mare sa fie legatura dintre doi oameni? Cum poate inima sa detina controlul suprem? El sa paseasca, oriunde, oricand...iar inima ta se conecteze la ritmul pasilor lui?...

Aparent, citatul pare a fi o metafora... o fraza plina de subiectivism, de irealitate si de exagerare. Insa, daca pastrunzi in adancul intelesului ei...realizezi cat adevar ascunde.
Aceasta este traiectoria noastra, a oamenilor: suntem pusi in situatii pe care nu stim sa le rezolvam/ nu stim sa le tratam...apoi asteptam...si tot asteptam... Asta pentru ca nu stim cum sa-l abordam pe cel de langa noi. Nu stim cum o sa reactioneze. Apoi traim cu impresia ca intr-o zi o sa ne pice rezolvarea din Cer, sau ca o sa ne trezim intr-o dimineata mai luminati la minte. In tot acest timp in care noi lasam asteptarea sa ne ocupe cu totul viata... inima noastra bate...si bate...bate in ritmul in care celalalt, de acolo, de departe... paseste. Astfel, legatura este indestructibila. Bataile tale, depind de regularitatea pasilor celuilalt. Nu mai sunteti doi...deja ati devenit doi in unul, fara ca voi sa stiti... :-<

vineri, 12 iulie 2013

O alta latura a mea...

Inainte de toate, vreau sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Nu e intamplator faptul ca ieri dimineata m-am trezit si stiam cu cat se va mari nota aceea. Realitatea a "copiat" visul. Acelasi lucru mi s-a intamplat in clasa a VII-a, cand am avut aceeasi nemultumire fata de o nota la aceeasi materie...si realitatea a "copiat" visul si atunci. Nu sunt cel mai credincios om din lume, cu toate ca ar trebui sa ma indrept mai mult in directia aceasta; nu merg la biserica pe cat de des as vrea. Am momente in care-i intorc spatele lui Dumnezeu. Apoi ma blamez pentru asta si-mi intorc fata la El. Cu toate acestea, stiu ca El este acolo mereu si are grija de mine. Imi accepta toate schimbarile si-mi indreapta pasii spre bine si nu spre rau. Ii multumesc pentru cat imi da, fiindca stiu ca imi da atat cat imi trebuie. Ii multumesc totodata pentru ca i-a ajutat pe toti oamenii din jurul meu. M-am rugat pentru ei in aceeasi masura in care m-am rugat si pentru mine. Ajunsesem sa sufar pentru nemultumirile lor mai mult decat sufeream pentru propria mea nemultumire. O sa fie bine...pentru toti! Dumnezeu nu ne lasa, cu toate ca noi tindem sa credem asta cand vedem ca ceva nu ne merge bine.
Cand ceva rau ni se intampla, avem inclinatia de a spune ca Dumnezeu ne-a adus acel lucru in viata noastra: boli, accidente, necazuri, neajunsuri, esecuri, despartiri, moarte. Nu, Dumnezeu nu ne da lucrurile acestea. El doar permite sa apara. Dar nu intr-un mod intamplator. Vrea sa ne vada reactiile in astfel de situatii. Iar cum noi suntem vulnerabili, mai mereu uitam de El cand suntem in situatii dificile. Spunem ca: "Suntem ocupati!". Sau...ne aducem aminte de El doar pana reusim sa trecem de anumite momente cruciale, pentru ca apoi sa uitam. Uneori suntem prea fericiti pentru a ne aminti ca exista cineva, acolo Sus, care ne vegheaza si ne aminteste din cand in cand ca nu suntem singuri. 

Povestea mea cu Dumnezeu (fiindca asa imi place sa o numesc), incepea acum mult timp, pe vremea cand eram mica, mica, mica. Personalitatea dificila cu care am fost nascuta si pe care o am si o educ in continuare, ma facea sa nu suport legatura cu Dumnezeu prin simplul fapt ca eram obligata sa-mi spun rugaciunea seara de seara, sa stau la slujba in biserica timp de cateva ore si sa fiu cuminte in biserica. Ura fata de a respecta anumite reguli ma facea sa ignor orice tinea de religie. Cu toate acestea, ii respectam pe cei care aveau credinta in suflet. 
Si timpul a trecut...am inceput sa accept ideea de Dumnezeu, sa cred in El, sa merg in Biserica... dar nu suficient. Aveam multe intrebari fara raspuns si nimeni nu era dispus sa-mi ofere explicatiile necesare in ceea ce priveste credinta. Mai primeam din cand in cand cate un raspuns, insa nu suficient de convingator pentru micutul om. Nu eram convinsa per total de ideea aceasta a faptului ca exista Dumnezeu.
In urma cu trei ani, pe vremea cand inca eram in cautari de raspunsuri, am ajuns la o Biserica. Am ajuns mai mult intamplator, dat fiind faptul ca in general toata familia are credinta in sange. Dupa ce am asistat la slujba, in sufletul meu s-a nascut ceva ce nu pot explica. Preotul acela, care mai tarziu avea sa devina duhovnicul meu, mi-a trezit in suflet ceva ce, probabil, exista fara stirea mea...si anume: credinta. Modul in care predica, asemanarea extraordinara pe care o faceam cu Dumnezeu (ca sa nu mai spun ca seamana izbitor de bine cu Parintele Arsenie Boca), explicatiile uimitoare pe care le dadea, modul in care ii "ademenea" pe crestini la o viata mai buna... toate acestea m-au doborat. Acela a devenit locul meu de suflet, unde merg si ma rog, unde merg si ma incarc cu bunatate atunci cand simt ca m-am inrait din cauza situatiilor din viata mea, unde plang atunci cand ma simt incarcata negativ...si unde dorintele mele iau contur. Preotul, prin discutiile pe care le-am avut ulterior, m-a facut sa inteleg atatea...si mi-a raspuns la toate intrebarile. Desigur ca n-am reusit sa fiu un crestin suficient de bun. Niciodata nu o sa reusim sa fim atat de buni pe cat ar trebui sa fim in fata Lui. Nu merg saptamanal la Biserica acolo, insa am observat ca de cate ori simt nevoia sa ajung acolo si in definitiv fac asta, de atatea ori invat de ceva. Mi s-a intamplat sa fiu dezorientata, sau sa-mi doresc ceva, sau sa vreau o cale de iesire, sau un raspuns... De cate ori am mers, acolo le-am gasit pe toate. Poate ca este intamplator, insa... plecam de acolo si stiam fie: ce trebuie sa fac, fie sa ma inarmez cu rabdare. Duhovnicul meu mi-a spus sa vorbesc cu Dumnezeu tot timpul. Oriunde merg, sa nu fac abstractie de El. Si El ma va ajuta. Asa am facut. 
La inceput nu stiam daca acest lucru va functiona. Mi-era greu sa cred ca as putea vorbi cu Dumnezeu si El ma va ajuta. Si usor usor am incercat. I-am cerut cate un semn...ca sa procedez bine in viata...si m-a ajutat. De atunci am incetat sa mai fiu Toma necredinciosul. E mereu cu mine, aici. Si stiu ca ma ajuta. Iar daca lucrurile nu se intampla asa cum vreau eu, asta nu inseamna ca a uitat de mine...inseamna doar ca are planurile mai bune pentru mine. Mi s-a intamplat sa fiu si nemultumita pentru ca simteam ca oricat m-as ruga, ceea ce vreau eu nu se va intampla. Dupa un timp, mi-a demonstrat ca mi-a adus ceea ce voiam fix cand a trebuit si cand am avut nevoie. Si nu inainte. Dumnezeu exista doar pentru cei ce cred in El. El nu te obliga sa crezi in El, nu te obliga sa faci fapte bune, sa fii un bun credincios... dar... sa nu te astepti sa primesti in schimb tot lucruri bune...pentru ca nu se poate acest lucru. 
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot! 

P.S.: Am avut intentia sa scriu doar cateva randuri despre credinta ca apoi sa trec la altceva...insa am fost atat de captivata incat as mai fi scris muuulte. Sunt multe de povestit la acest capitol. Mi-as fi dorit sa mai scriu despre credinta pe care o are in suflet Dan Puric, credinta evidentiata in cartea sa, "Cine suntem"...despre o manastire de la Busteni, a carei poveste este uimitoare si despre cateva Pilde ce mi-au ramas intiparite in minte pe parcursul timpului. Poate in viitorul apropiat o sa despic firul in patru si o sa mai scriu despre cele mentionate mai sus. Doamne-Ajuta! 

luni, 8 iulie 2013

17:00

Eram acolo, printre zecile de oameni. Singura. Nu ma vedeam de ceilalti, dadeam din coate pentru a ajunge acolo, in fata, pentru a tipa de bucurie. Inima imi batea , imi sarea din piept. Picioarele mi se inmuiau teribil incat ajunsesem sa ma bucur ca daca voi pica sigur ma va prinde cineva. Blestemam minutele, tensiunea aceea si atmosfera de o usoara dezolare. Aveam secunde in care credeam ca nu mai respir fiindca aveam un nod in gat. Repede au trecut prin mintea mea imaginile persoanelor pe care nu voiam sa le dezamagesc. In minutele acelea simteam cum sunt rupta de realitate...cum aud undeva in fundal, oarecum in departare niste tipete de fericire si niste tipete de tristete... 
Ajung acolo si simt cum ma plesneste o durere de cap, ca si cum capul mi s-ar fi spart in mii de bucati. Am crezut ca o sa cad acolo si nu o sa mai ridic. Fata mi s-ar fi scaldat in lacrimi, insa glandele lacrimogene au secat de mult. As fi tipat, insa nu m-ar fi auzit nimeni...asa ca mi-am ridicat capul si am plecat.




joi, 4 iulie 2013

Panicaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!! (Sau cum se spune mai nou: CRIZEALAAA!!!!!)

Nu stiu cum sa zic, dar maine cred ca scap de toata nebunia asta! Inca sunt lucida, cu picioarele pe Pamant, inca mai am par in cap, din fericire nu e alb si inca e blond, mai am si putin creier(restul s-a pierdut). Totul depinde de ziua de maine! :| Maine se arunca zarurile finale. Deja simt cum neuronii ramasi mi se degenereaza... Am avut si doua tentative de lesin...probabil sunt iarasi hipocalcemica, fiindca hipoglicemica sunt de mult. Pana acum,totul e perfect. Numai mie mi se pot intampla toate!!! Incep sa ma obisnuiesc cu toate! Maine o sa fie tragedia tragediilor!!! Panica, panica, panica!!!!!!!!!!!

miercuri, 3 iulie 2013

Sa ne amuzam. Partea a II-a :)))

" In fiecare an e câte un scandal la bac. Și o să mai tot fie atâta vreme cât procentajul de promovare va fi mic. Pentru că se isterizează unii, aiurea, că sunt copiii bătuți în cap și se alege praful de viitorul patriei. De parcă toată lumea trebuie să aibă diplomă de bac, facultate și job la corporație. Dar asta e altă discuție.
Ce mă irită la culme este afirmația că bacalaureatul este cel mai important examen al vieții. În fiecare an ni se repetă asta la TV, iar ieri, după scandalul de la Bolintineanu (unde pana mea e liceul ăsta, care știe să-mi zică și mie!), ni s-a repetat cât pentru toate bacalaureatele cu camere video la un loc. Bacalaureatul e cel mult un examen de maturitate. Cu expresia sunt oarecum de acord, numai că, dacă iei 10 puștani de 18 ani, 9 dintre ei sunt orice altceva în afară de maturi. Pentru că n-ai cum să fii matur la 18 ani, oricât te-ai da tu pătrat în fața vecinilor tăi mai mici decât tine și oricât sex ai fi făcut până la vârsta asta.
Era ieri o piți blondă la Realitatea care o tot ținea langa că bacul e cel mai important examen al vieții. Cred că a fost așa de marcata de bac încât are în dormitor postere cu expresia asta. Cum pana mea poți să zici că un examen dat la 18 ani e cel mai important? Păi, o să tot dai examene propriu-zise și de alt fel de acum încolo. Eu pot acum, fără să mă gândesc prea mult, să dau cel puțin trei exemple de examene mult mai grele și mai importante. De pildă, ăla auto e mult mai important. Bașca, are și o componentă practică. Poți să conduci. D-aia l-am și picat de 4 ori, 2 la sală, 2 la traseu. Căsătoria îmi pare un examen mult mai nasol, ca să nu mai zic de examenul ăla pe care îl dai după 9 luni și continuă vreo 18 ani. O să tot fii violat de examene, mai ales de alea care nu-s scrise.
Toată treaba asta cu bani în sutien, SRI, camere video aduce cel mult a film porno făcut prost. E penibil. Ceea ce nu înțeleg unii e că, oricât ai fura tu la bac, la un moment dat ți-o furi și tu. Ca la Newton: acțiune-reacțiune. După bac vine facultatea. La Lumina, Bioterra și Spiru Haret n-ai stres mare. Nici la stat nu mai e stres așa de mare, că ăstora le e frică să nu-și piardă studenții, așa că o lasă mai moale. Așadar, să zicem că treci și de facultate. Chiar dacă am văzut elevi de nota 10 la bac care renunță după primele luni pentru că e prea greu. Pentru aceștia există întotdeauna meseria nobilă de șaormar (fără ironie!) sau împingător de bagaje la aeroport. Poți fi singurul șaormar cu 10 la bac! Trebuie să conteze pentru ceva. Bun, treci de facultate și trebuie să-ți iei un job. Și acolo o să afli că nu mai ești special și nu mai poți să furi ca să pari special. Roata se învârtește, vorba aia. La un moment dat toți ăștia care nu au nimic în cap, ci doar pe diplome, sunt loviți de soartă. Așa că nu înțeleg de ce se stresează lumea când copiază unii. Dacă ești lemn, poți să furi la bac cât vrei tu. Asta dacă nu cumva intri în politică. Dacă ești praștie și te pricepi la furat, intră într-un partid și o să ai o viață liniștită. Dar trebuie să ai un minimum de istețime să te gândești să intri în politică. Pentru ceilalți există întotdeauna meseria de chelner.
Partea a doua e amuzanta declarație a notabilităților că cazul [sic] de la Bolintineanu e izolat. Mă, nu e. La bac se va copia cât o să existe examenul ăsta. Poți să pui milioane de camere, senzori și clone de Mircea Badea gata de bătaie în săli. Ăia de la Bolintineanu au avut doar nenorocul de a fi prinși. Mi-e dor deja de știrile de tipul: afară e cald, oamenii sunt la plajă; afară plouă, oamenii sunt în case! "

marți, 2 iulie 2013

Indignare. Sictir. Aroganta.

Haideti sa fim cretini pentru 3 ore si sa comentam o poezie, arta poetica, ce apartine modernismului. Barbu, Blaga sau Arghezi? Sau nu, haideti sa parem destepti si sa spunem ca vom vorbi despre viziunea despre lume intr-una dintre aceste poezii! Cu ce ma ajuta pe mine aceste poezii in viata? Ca-mi formeaza cultura generala? Da, jos palaria, dar cultura generala mi-o pot forma citind singura poezii cand am timp si chef. Macar din romane am ce invata la nivel inalt(pentru ca fiecare personaj reprezinta cate un tip uman pe care-l regasesc si in ziua de astazi)...dar de la poeziile acestea ce invat? Dorinta lor de modernitate? Ca foloseau ingambamentul, refuzau folosirea ritmului si masurii si se trezesc ei sa se exteriorizeze prin  metaforele : oxomoronice (Arghezi), revelatorii (Blaga) si inchise(Barbu)??? Extraordinar. Aveam pofta sa vorbesc despre Ion si dorinta lui de inavutire, despre Moromete si dorinta de a pastra familia unita, despre Felix si Otilia, despre dragostea lor si enigmatica fata a Otiliei, Gheorghidiu si Ela si cele doua perspective ale romanului: iubirea si razboiul. Dar nu, nu! Se trezesc ei de acolo, de pe posturile inalte, sa readuca poezia in sufletele noastre prafuite oarecum de proza. Ce sa ceri unor ciudati cu posturi inalte? A, nu, desigur ca nu le ceream putina inteligenta (asta pentru ca stiam ca nu detin ei asa ceva). Anul viitor, sa-si bage modelele scose de ei pe…gaura manecii!!! 

!!!

"Prostituatele de pe marginea drumului sau profesionistele care o fac pe bani, mi se par corecte si de necondamnat, cel putin in discutia de aici. In schimb, cele care stiu bine ca barbatul pofticios din fatza lor are acasa o iubita sau o nevasta si care se dau peste cap in ameti si cuceri barbatul altei femei, mi se par , cu adevarat, curve, in sensul cel mai jignitor si mai descriptiv al cuvantului. Cele mai multe femei inselate au trait exact acest cosmar, al tradarii din partea unei prietene sau a unei cunostinte. Cele mai multe, dupa balti de lacrimi, dupa depresii greu depasite si indoieli taioase asupra propriei frumuseti, l-au iertat pe ticalos si au mers mai departe. Altele l-au trimis direct la cealalta si si-au luat viata de la capat, dar tot din spatele unor lacrimi ce le-au sapat riduri si tristeti pe suflet." - Mihaela Radulescu

miercuri, 26 iunie 2013

In cautarea zambetului pierdut...

Monotonie, dureri de cap, stres, ambitii, dorinte, epuizare, nervi, tensiuni. 

marți, 25 iunie 2013

Micuta psiholoaga.

Nu exista oameni rai, exista doar oameni vulnerabili.
Psihologic vorbind, in momentul in care un om isi pierde rabdarea , ridica tonul si foloseste acel amalgam de cuvinte mai putin frumoase, acel om este speriat de situatia creata. Astfel,prin ridicarea tonului se incearca o oarecare intimidare a celuilalt si o oarecare senzatie de control a lui. Cuvintele jignitoare tin locul argumentelor(care lipsesc cu desavarsire), iar pierderea rabdarii reprezinta dorinta de a scapa cat mai repede de situatia respectiva. De aceea nu exista oameni rai. Ei sunt doar vulnerabili, cu caracter slab si incearca sa faca fata unor situatii neobisnuite. Pot fi tratati prin rabdarea acordata si prin ajutorul de a trece peste astfel de momente. Cateva cuvinte adresate cu calm ii vor face sa se linisteasca si sa-si dea seama de greseala facuta. Intotdeauna, daca tratam un om nervos cu calmitate, se va simti vinovat . In clipa in care persoana de langa ei ii vor trata cu aceeasi moneda, situatia va degenera intr-un BOOM. 

Nu exista oameni profitori, exista doar oameni frustrati.
Toti cei care incearca sa-si "satisfaca" nevoile materiale prin orice fel de mijloace sunt oameni care au frustrari, care au avut o copilarie cu lipsuri, care nu au incredere in fortele proprii. Ei vor sa-si depaseasca conditia materiala indiferent de modul in care isi duc la bun sfarsit planul. Acestia sunt oamenii pe care cei din jur ar putea sa-i incurajeze mai mult. In momentul in care vor vedea ca sunt in stare sa obtina pe cont propriu ceea ce au nevoie, nu isi vor mai dori ei, singuri, sa profite de pe urma celorlalti.

Nu exista oameni violenti, exista doar traume din copilarie proiectate la maturitate.
Ei sunt cei de care mie mi-e mila. De obicei nici nu par ceea ce sunt, fiindca sunt asa-zisii oameni cu dubla personalitate. In general, sunt linistiti si minunati in cea mai mare parte a timpului, iar in stadiul unor dispute, se descarca prin violenta si devin altfel. Si tot asa. Cauzele sunt multiple: in general, mediul in care omul respectiv a trait ii poate influenta irevocabil comportamentul( adica, daca tatal a fost astfel, fiul poate fi in proportie de 50% asa), sau daca atunci cand era copil, a primit un astfel de "tratament", mintea lui  a perceput asta ca pe o chestie normala si o va face instinctiv cand va deveni adult. Fiindca, da, anumite gesturi si fapte sunt savarsite inconstient, fara niciun rationament. Genele preluate de la parintii nostri ne indeamna sa actionam fara sa vrem. Pentru a impiedica astfel de lucruri, trebuie sa avem un control extrem de mare asupra persoanei noastre. Totodata, acesti oameni violenti de care vorbeam mai sus, sunt cei care simt nevoia sa-i domine pe cei din jur si in lipsa unor modalitati mai civilizate, recurg la asa ceva. In general, barbatii sunt dornici de a-si domina femeile si recurg la violenta vazandu-le vulnerabile si incapabile de a se apara. Aceeasi chestie se aplica si la parintii care se comporta astfel cu copiii lor pentru a le demonstra ca le sunt net superiori. Uneori, dorinta de a-i controla pe cei din jur, dorinta de a-i "pedepsi" pe ceilalti cand gresesc, dorinta de a impune respect se manifesta astfel. 

Ceea ce trebuie ca voi sa intelegeti este ca: nimic nu e intamplator in comportamentul nostru si al celor din jur. Totul are o explicatie...si totul provine de undeva. Daca ii veti studia pe cei din jur, daca va veti studia pe voi insiva si daca veti mai citi cate ceva pe "ici pe colo"...veti realiza ca tot trecutul nostru are proiectie in viitor. Citeam in : "Inteligenta emotionala" (o carte geniala; v-o recomand) ca noi, ca oameni, ne formam obiceiurile inca din burtica mamei. Un exemplu in acest sens era in carte urmatorul: o femeie insarcinata din Olanda, in timpul foametei, isi procura mancare cu greu...fiind nevoita sa manance chiar o data la cateva zile. Copilul s-a obisnuit asa, din burtica, iar dupa ce s-a nascut, el nu plangea si nu cerea toata ziua mancare...obisnuindu-se cu programul mamei lui. In afara de asta, noi preluam din genele parintilor nostri, fapt care ne duce la preluarea anumitor trasaturi de caracter si din instinct vom reactiona in anumite feluri. Este extrem de usor sa-i blamam pe ceilalti, sa-i condamnam pentru modul lor de a actiona, insa este extrem de greu sa reusim sa deducem cauzele. Trebuie sa invatam sa fim toleranti, sa oferim circumstante atenuante si sa cautam explicatii. Oamenii acestia pot fi ajutati...cu toate ca nu se vor schimba niciodata. Singura schimbare va fi ameliorarea tulburarilor de comportament. E ceva ce mereu am spus si mereu voi spune: oamenii nu se schimba. Ei se nasc cu anumite trasaturi de caracter, se maturizeaza cu ele ...iar noi nu putem decat sa le "slefuim" cand este cazul. Dar sa le schimbam nu. 

Noapte buna! 
Semneaza,
M.Ps. (d.)


sâmbătă, 22 iunie 2013

Refacerea jumatatii de drum.

A raspuns la telefon. Si-a luat doua discuri demachiante si si-a dat joc tot machiajul de peste zi. A aruncat peste fata putina apa termala, un pic de crema hidratanta, un pic de fond de ten si putin ruj. A plecat. E seara. Caldura pluteste in aer. Vantul nu indrazneste sa bata. Teii ne imparfumeaza inimile. Oamenii se plimba linistiti. Norii n-au curaj sa apara. Copiii rad si se joaca. Linistea din aer ii penetreaza fiecare celula in parte. 

Acum contabilizand: aceeasi liniste, aceeasi masa, aceeasi atmosfera, aceleasi glume, aproape aceeasi oameni, acelasi cappuccino,aceeasi plimbare...toate puse la un loc...doar ca... fara farmec, fara esenta. Nimic nu mai e la fel. Toate la un loc declanseaza un cutremur interior. O lacrima fierbinte curge incet pe obrazul imbujorat , lasand o urma lucioasa si sarata. Sufletel sensibil. Un zambet discret apare in coltul gurii. Fluturasi in stomac, un nod in gat, o privire sclipitoare. 

Totul este trecator... totul se schimba... insa schita este aceeasi. Fara sa vrei, trecutul va face intotdeauna proiectii in viitor si in prezent. Vei merge pe aceleasi drumuri pe care ai mers altadata, vei vorbi cu aceeasi oameni, vei consuma acelasi lucru, vei simti aceeasi caldura de inceput de vara, vei simti aceeasi emotie. Si totul va fi tulburator. Nimic nu va mai avea farmec, pentru ca puzzle-ul nu va mai fi intreg niciodata... tabloul este cam gol, decorul s-a schimbat...

E un lucru pe care toti oamenii il neaga, insa la un moment dat, instinctul te indeamna sa mergi pe aceleasi drumuri pe care ai mai mers, sa fii la fel de fericit ca atunci, sa fii langa aceeasi oameni langa care erai atunci, sa bei acelasi suc, sa porti aceeasi ochelari de soare. Numai gandul ca te indrepti spre acele drumuri, parca iti aduce fericirea pe chip. Instinctul te indeamna sa refaci totul, in detaliu...sa te intorci in trecut. Esti sigur ca nimic nu va mai este la fel, insa picioarele te "cara" dupa ele in directia aceea. Cu totii vrem sa ne detasam de tot ce a fost. Intotdeauna expresiile "Vreau o viata noua! Vreau sa o iau de la capat!" sunt faimoase. Nu exista asa ceva. Vei purta in spate niste drumuri pe care le-ai parcurs inainte... Si cum viata este un ciclu inchis de drumuri... fara sa vrei vei ajunge pe unde ai mai fost. La un moment dat, dorinta de a trai aceleasi lucruri te va purta spre directiile acelea...

Dac-as avea asa, o putere imensa, chiar mi-ar placea sa reparcurg un singur drum din viata mea. Dar nu oricum, ci in detaliu...(va puneti cu memoria mea absoluta?! Haaa! nu stiti cu cine vorbiti!) Cu absolut tot ce a continut, nici mai mult, nici mai putin... N-ar dura mult. In 9 ore cred ca ar fi un traseu complet. Cine ar fi putut concepe acest gand nebun...daca nu o mica nebuna?

S-a intors acasa cu ganduri. S-a intors acasa fara ruj, fara zambet si fara privire sclipitoare. Nimic nu mai era la fel... Nici cappuccino-ul nu mai avea acelasi gust, chelnerii  nu mai erau aceeasi, discutiile erau plictisitoare, privirile celorlalti erau neinteresante... 



marți, 18 iunie 2013

Doua saptamani fara o zi...

Nu mai am nici muzica buna in folderul de altadata plin cu bunaciuni de cantecele, nu mai am nici farmec, nu mai am nici stralucire in ochi, nu mai am nici carisma, nici glume bune in program, nici zambet pana la urechi, nu mai am nimic. 
Dar am un program dezordonat, am o nervozitate mai cuprinzatoare, am replici arzatoare, am un record de baut 3in1, am un vocabular mai bogat in...injuraturi, sunt mai stresata si mai crizata! 

Nu mai vine 1 august mai repede!!! Daca nu innebunesc pana atunci, clar o sa traiesc 100 de ani!!! Panica :( ...

luni, 17 iunie 2013

Doua saptamani! Panica, panica, panica!!!

Azi , dupa vreo 10 zile de indignare totala, de refuz, dezamagire si sictir... ma intorc la jurnal. M-am decis sa par in continuare puerila si sa scriu din nou in el. 

Si culmea...ce e cel mai interesant este modul in care a evoluat acest jurnal: a fost creat intr-un moment in care eram obiectiva si nu dadeam nume pe acolo, mi-era frica sa nu fie gasit :)))...si a ajuns sa fie o chestie chinuita de toate supararile, bucuriile, dorurile mele, o chestie care trebuie sa ma suporte , trebuie sa suporte paginile intregi scrise de mine, detaliile stupide pe care le dau etc. :))) Pare atat de copilaresc, atat de nesemnificativ... insa nu deranjeaza pe nimeni faptul ca o nebuna ca mine si-a facut jurnal. :D Eu nu prea suport sa citesc ceea ce eu scriu...mi se pare intotdeauna ca nu scriu ce trebuie, cum trebuie si m-as corecta tot timpul... dar am realizat intr-o zi ca fiecare chestie scrisa acolo are farmecul ei . :) Iar farmecul se dubleaza daca mai punem la socoteala si faptul ca e plin de fluturi. :D

Panicaaaaa. Vine BAC-ul !!!!!!!! :(

sâmbătă, 15 iunie 2013

Capsunelul capsunicii. ♡

Capsuneleee!!! Nu mai zambi malefic in timp ce stai cu capsuna aia mare si apetisanta in mana! Nu ma mai ademeni ca pe pisoiul acela flamand din curtea bunicii. Fie-ti mila de mine... :o3 O vreaaau! Si uite asa ma faci sa ma transform intr-o mica santajista! Aaa...pardonnez-moi! Mi-a scapat! N-am vrut sa recunosc ca sunt santajista . E vina ta...fiindca tu ma faci sa fiu santajista! N-ai vrut sa imparti capsunica cu mine! :( Ai mancat-o singur! Pentru chestia asta...astept sa-mi aduci un camion cu capsuni. Pai da'...ce facem noi aici? Ne jucam de-a capsuna?!?!?! Rusiniiica!!! :)))

Vreau langa mine un om care sa-mi accepte atat copilarismele, cat si crizele de "maturitate". Sa inteleaga ca intotdeauna voi oscila intre cele doua parti.
Vreau sa inteleaga ca exista momente in care am nevoie de liniste, siguranta si protectie. 
Vreau sa realizeze ca oricat de puternica as parea in anumite momente, in aproximativ 15 secunde pot fi la pamant.
Vreau sa ma lase sa gresesc, sa nu tipe la mine cand fac asta, sa nu-mi spuna "Ti-am zis eu sa nu faci chestia aia!!!", sa nu gesticuleze si sa nu se manifeste. Apoi sa-mi intinda mana pentru a ma ajuta sa ma ridic, sa-mi ridice barbia si sa-mi spuna "Iti promit ca va fi bine!".
 Vreau sa-mi explice unde am gresit, sa-mi explice de ce am gresit.
Vreau sa stie ca uneori am un orgoliu prostesc si ca de multe ori pierd pe baza orgoliului, dar ca el nu trebuie sa imi reproseze asta la fiecare pas pe care il fac si nici nu trebuie sa-mi raspunda cu aceeasi moneda, fiindca atunci nu va rezulta decat o lupta intre orgolii din care niciunul nu va castiga.
Vreau sa stie ca o relatie este formata din doi si ca trebuie sa ne comportam ca atare. 
Vreau sa nu-i pese de gura lumii.
Vreau sa se uite in ochii mei de fiecare data cand vrea sa-mi spuna ceva si sa nu ezite niciodata sa faca acest lucru.
Vreau sa stie ca increderea este temelia relatiei. Peste ea putem construi orice.
 Vreau sa stie ca un element de baza al relatiei este comunicarea...si ca, lipsa ei duce la indepartare. 
Vreau sa fie constient ca ma voi supara cand imi va spune anumite lucruri,dar ca prefer sa le stiu si sa nu vorbesc cu el o zi,decat sa ma minta.
Vreau sa ma rasfete, sa ma alinte, sa fie langa mine in toate momentele mele bune sau mai putin bune.
Vreau sa aiba increderea de a se lasa pe mainile mele, de a se lasa condus atunci cand nu mai gaseste o cale de iesire  si sa stie ca intr-o relatie nu exista Sefu' sau Bo$$u'. Intr-o relatie exista egalitate.
Vreau sa stie ca poate ii voi spune de 3 ori pe an ca il iubesc, dar ca acest lucru nu inseamna ca nu il iubesc in fiecare secunda.
Totodata vreau sa ma faca sa-l iubesc mai mult in fiecare clipa.
 Vreau sa-mi dea mesaj de buna dimineata si mesaj de noapte buna.
Vreau sa inteleaga ca nu-mi place sa ma tachineze, ca nu-mi place sa-mi testeze nervii si rabdarea. Toate acestea nu le suport pentru ca intr-o relatie nu trebuie sa existe certuri.
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne completam fiindca asa este si normal.
Vreau sa fim noi, amandoi, singuri, sa infruntam viata tinandu-ne de mana.
Vreau sa ma trezesc dimineata inaintea lui si sa-l privesc.
Vreau sa ma intreb in secunda aia: "Oare...esti real? Esti al meu? Oare te merit?"
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne impartim responsabilitatile si ca pana si a face clatite amandoi va fi o experienta amuzanta.
Vreau sa stie ca vor fi momente in care ma voi enerva, voi avea tendinta de a ridica tonul si de a ma manifesta, iar el va trebui sa faca ceva pentru a ma linisti si nu pentru a pune paie pe foc. E suficienta o imbratisare pentru a ma calma.
Vreau sa stie ca poate gasi in mine orice cauta.
Vreau sa ma faca sa am incredere in el, sa-mi demonstreze ca merita orice si sa ma faca sa-l iubesc.
Vreau sa inteleaga ca nu sunt perfecta, nici nu pot sa fiu, nici nu vreau sa fiu...si ca nici el nu poate fi, insa trebuie sa ne acceptam asa.
Vreau sa fie un om bun, cu suflet mare, care nu-mi va tranti usa in nas atunci cand voi gresi.
Vreau sa inteleaga ca in relatie, el trebuie sa faca primul pas de cele mai multe ori...fiindca, e ca o lege nescrisa.
Vreau sa inteleaga ca imi place sa ma las cucerita si re-re-re-re-recucerita mereu si ca intotdeauna voi admira cuceritorii care nu sar la gatul meu din prima.
Vreau sa stie ca-mi place sa musc...si ca nu fac asta din rautate...ci este un mod de a-mi exprima afectiunea, un mod mai bizar!
Vreau sa ma duca in plimbari pe camp, prin parcuri sau locuri linistite in care pot sa simt libertatea de a visa cu ochii deschisi.
Vreau sa fie langa mine cand o sa ma imbat prima data si vreau sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo prostie.
Vreau sa fie un om determinat, hotarat, sa stie ce vrea, vreau sa ma ambitioneze atunci cand voi simti ca nimic nu-mi iese din tot ceea ce fac si nu sa ma descurajeze.
Vreau sa inteleaga ca nimic nu e imposibil in viata si ca impreuna putem face absolut orice. Ca impreuna suntem putem fi invincibili.
Vreau sa nu se sperie cand va vedea ca delirez noaptea tarziu: la mine oboseala are efect de betie...atunci spun tot, tot, tot.., doar ca intr-o maniera mai bizara.
Vreau sa realizeze ca am momente in care sunt retinuta, in care am temeri...toate acestea, fiindca sunt om, dar ca va trebui sa ma ajute sa trec peste.
Vreau sa nu-i pese daca sunt urata, grasa, slaba sau cu parul scurt...ci vreau sa priveasca inainte de toate in sufletul meu.
Vreau sa nu fie arogant, ironic , infumurat...fiindca si eu pot fi la fel si atunci conexiunea dintre noi se va pierde.
Vreau sa ma iubeasca pentru cine sunt eu langa el, nu pentru ceea ce spun ceilalti despre mine.
Vreau sa ma iubeasca pentru modul in care il fac sa se simta langa mine si... cel mai important lucru: vreau sa ma lase sa ma fac iubita.
Vreau sa fie inteligent, sa ma contrazica atat cat e necesar pentru a-mi demonstra ca gresesc, vreau sa avem discutii interminabile, vreau sa ma faca tot timpul sa-mi doresc sa fiu mai buna decat sunt,sa ma faca sa-mi doresc sa ma autodepasesc.
Vreau sa stie ca eu niciodata nu sunt 100% multumita de ceea ce am, dar asta nu inseamna ca el va intra in aceasta categorie.
Vreau sa nu considere relatia noastra un joc de sah in care el e regele si eu regina. Nu.
 Vreau sa-mi acorde locul cuvenit in viata lui.
Vreau sa realizeze ca nu stiu sa mint, iar daca o voi face vreodata va fi inutil oricum pentru ca in scurt timp ma voi da singura de gol.
Vreau sa stie sa ofere flori...sau daca nu va sti, macar sa-si doreasca sa invete acest lucru.
Vreau sa fie un om "cu vorbele la el", un om care stie sa-si sustina opinia, un om cu argumentele la el intotdeauna, un om care stie sa riposteze, stie sa nu lase capul jos in fata celorlalti si stie sa scoata adevarul la iveala.
Vreau un om langa mine care , daca s-ar ivi ocazia, ar lupta cu lumea intreaga pentru mine. 
Vreau sa stie ca intodeauna eu critic, dar nu fac asta cu rautate.
Vreau sa invete cum sa-mi arate cand depasesc orice limite ale bunului simt (fiidnca inevitabil...asta i se poate intampla oricui).
Vreau sa descopere ca deseori nu am rabdarea necesara, dar ca imi doresc sa ma invete sa am aceasta virtute.
Vreau sa stie ca de multe ori fac un pas inainte si 5 inapoi de teama...teama de a fi calcata in picioare.
Vreau sa fie un om care-si asuma orice, care e capabil sa recunoasca orice.
Vreau sa stie ca sunt sensibila si ca orice gest, ma emotioneaza.
Vreau sa stie sa-si ceara scuze cand greseste, sa stie sa repare lucrurile, sa nu lase timpul sa-l transforme, sa stie ce si cand trebuie sa actioneze.
Vreau sa descopere ca in viata mai bine faci pasi mici si siguri decat pasi mari plini de incertitudine.
Vreau sa ma incalzeasca in noptile reci, sa fie soarele meu cand nu mai vad lumina in jur, sa ma cuprinda intre bratele lui si sa nu-mi mai dea drumul.
Vreau... 




Intrebari. Raspunsuri. Explicatii.

Ti s-a intamplat vreodata sa ai un gol in stomac, sa nu vrei sa mananci, sa nu vrei sa respiri, sa nu vrei sa vorbesti? Sa vrei doar sa gasesti un colt unde sa stai singur cu gandurile tale? Sa vrei sa crezi ce ti se spune si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi oamenii si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi lumea in care traiesti si sa nu poti? Sa vrei o alta viata si sa nu o poti avea?

Am citit de curand, un fragment foarte interesant, intr-o carte. Autorul facea o analiza lucida asupra vietii lui si realiza ca tot timpul a cautat niste raspunsuri. Contabiliza in momentul scrierii ca efectiv toata viata sa a fost o inlantuire de cautari: cautari ale unor raspunsuri potrivite. Ele veneau la bratul unor oameni, sau la bratul unor situatii. (Metaforic vorbind). Cele mai neasteptate raspunsuri veneau intotdeauna de la cine se astepta mai putin, sau cand se astepta mai putin… Fiind o persoana publica, reusise ca pe parcursul anilor sa puna intrebari de tot felul si reusise totodata sa primeasca raspunsuri(de la cele mai penibile , pana la cele mai senzuale si indraznete). Abia dupa atata timp, realiza ca cele mai bune raspunsuri: fie vor veni in urma unor intrebari pe masura, fie le va gasi chiar in profunzimea intrebarilor.

Am stat mult si am analizat tot ce am citit. Mi-a placut in mod deosebit partea aceea “Niciun raspuns nu vine singur. El vine intotdeauna in compania unei intrebari pe masura. Sau cauta-l bine, daca nu vine in compania unei intrebari pe masura, el sigur se afla in miezul intrebarii.” Aceasta este, de fapt, o schita bine realizata, a vietii. Mi se pare fabulos cum un om, dupa ce s-a lasat mangaiat de trecerea timpului, reuseste sa priveasca in spatele sau si sa se autoanalizeze. Autoanaliza, constientizarea faptelor si totodata scrierea lor, este o dovada a acceptarii lor si a trecerii ireversibile a timpului.

Tinerii ar trebui sa citeasca. Si nu ma refer la cartile de acum nu stiu cati ani, in care razboiul, damele de companie si lupta pentru pamant erau la ordinea zilei. Cititi carti scrise in ultimii ani, de catre oameni care traiesc aceeasi viata pe care o traiti si voi acum. Cititi despre experientele lor de viata, despre ideile pe care le au si despre proiectele lor. Veti descoperi niste oameni atat de speciali, niste oameni care poate pareau invechiti, fara talent si prea vorbareti….dar care au povesti si suflete minunate. L-am iubit pe Dan Puric inca de la primele cuvinte pe care le-am citit din cartile lui. Am admirat-o pe Mihaela Radulescu de cand m-am trezit intr-o librarie ca ramasesem cu cartea in mana si citisem 6 pagini fara sa-mi dau seama cand. Si sunt multi care merita atentia noastra, a tuturor. Ideile transmise de ei nu sunt intamplatoare. Ele vin in ajutorul nostru. Vin pentru a ne ajuta sa intelegem oamenii, sa intelegem situatiile extreme care pot aparea in viata.


Acum detin calmul acela pe care (sincer!!!!) mi-l iubesc. Si nu stiu… chiar mi-ar placea sa am in fata mea cateva sute de tineri de varsta mea sau mai mari,mai mici, carora sa le vorbesc si sa le zambesc. Am atatea lucruri de spus oamenilor, incat uneori mi-e teama ca nu o sa reusesc sa le spun…fiindca viata e destul de scurta. Am atatea experiente de impartasit, vorbe bune si incurajari de transmis, atatia oameni de ajutat…incat…o viata nu mi-ar fi de ajuns. Probabil imi complic existenta singura. Mi s-a mai spus asta. Dar n-as putea fi altfel… Simt doar teama de oamenii pe care i-as putea plictisi. Ma ingrozeste ideea de a plictisi oamenii din jurul meu. Ma infioara ideea de a ma nu ma face inteleasa in fata celorlalti si ma infioara trecerea timpului. Am multe temeri…

marți, 11 iunie 2013

abcdefghijklmnopqrstuvwxyz.

"Cautam fericirea peste tot.Cautam fericirea in cluburi insalubre,imbracati in hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu exista.Cautam fericirea la metrou,in speranta ca ni se va arata cand ne asteptam mai putin.Din senin.Cautam fericirea pe holuri de asteptare.In trenuri sau avioane.Cautam fericirea in bucatariile petrecerilor la care nu am fost invitati.Cautam fericirea in cafenele,in privirile chelneritelor blazate,cu gandul ca nu le asteapta nimeni acasa.Cautam fericirea la concerte cu formatii obscure si public de nisa.Cautam fericirea in librarii,zabovind mai mult decat e cazul asupra unor rafturi care ne pot arunca intr-o conversatie.Cautam fericirea dedicandu-ne cu orice pret lucrurilor pentru care nu suntem pregatiti.Cautam fericirea in amagiri lenese.Cautam fericirea in adevarurile altora.Cautam fericirea in abandon.Cautam fericirea in noaptea,mai ales noaptea.Cautam fericirea in biserici,acolo unde tragem cu ochiul la fericirea celui de langa noi.Cautam fericirea in bratele lui Dumnezeu.Cautam fericirea in dimineti optimiste.Cautam fericirea in tragediile care ne ocolesc.Cautam fericirea in redefinirea ei.Cautam fericirea in colectiv.Cautam fericirea intr-o aventura de-o noapte.Cautam fericirea in betie.Apoi in abstinenta.Apoi din nou in betie.Cautam fericirea in decadenta si renuntare.Cautam fericirea in salvare.Cautam fericirea in altruism,in speranta si mizerie,in smerenie.Cautam fericirea in hoteluri si excursii.In vacante sau delegatii,in misiuni si acte caritabile.Cautam fericirea in toate momentele reflectarii sinelui nostru in oglinzile murdare ale vietii.Cautam fericirea intr-un tablou vivant.O esarfa.O privire.Un moment in care destinul ar putea sa faca priuete.Cautam fericirea in familie.Cautam fericirea in spitale,in ochii celor care ne asculta.Cautam fericirea in fapte mari.In viziuni.In strategii.In arta.Cautam fericirea in disperare.In lucrurile simple.Cautam fericirea in copii.Cautam fericirea in toate cotloanele lumilor noastre nesfarsite.Cautam fericirea in imperiul nesfarsit al gandurilor.In prapastia dorintelor.Pe muntele viitorului.In razboaiele sufletului.In victoriile serbede ale orgoliului.Cautam fericirea peste TOT.O singura intrebare uitam sa ne punem,preocupati de aceasta goana nebuna:

Daca fericirea este cea care ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba-oarba?Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea?Daca fericirea reclama fericire?" 

(~EXERCITII DE ECHILIBRU~ Tudor Chirila)




sâmbătă, 8 iunie 2013

"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti...de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul."

Se spune ca "Nimic nu este intamplator!" . Deja am auzit propozitia de milioane de ori. 
De multe ori, un telefon poate parea banal, fara importanta. Exista momente in care, un telefon schimba totul.  Nu pot sa spun decat ca mi-e scarba. Scarba de tot ce se intampla. Si sunt dezamagita de mine. Sustineam cu tarie ca am capacitatea de a cunoaste oamenii. Se pare ca nu ma pricep la asa ceva... 

Exista oameni care efectiv refuza sa creada anumite lucruri, care refuza sa accepte anumite situatii. Aceia sunt oameni frumosi, oameni luptatori, oameni minunati. Vine un moment in care nu mai au cum sa fie asa. In momentul in care telefonul suna, iar informatiile injositoare despre altii curg...nimic nu-i mai poate face sa gandeasca pozitiv. Multumesc pentru tot. Ii multumesc timpului pentru ca ma face sa vad, pentru ca-mi da rabdare, le multumesc oamenilor pentru toate informatiile pe care mi le aduc in mod intamplator. Ridic steagul alb. Nu mai pot lupta. Razboiul s-a incheiat. A venit timpul sa incheiem acest capitol. Prea multe lucruri mi s-au spus. Nu le mai pot accepta, nu le mai pot nega, nu le mai pot suporta. Multumesc persoanei de aseara, de la celalalt fir, care o ora jumatate mi-a aruncat adevarul in fata, un adevar pe care nu-l mai pot nega. Si aici punem punct.

P.S.: La sfarsitul romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Gheorghidiu spune la un moment dat ca i-a scris Elei ca ii lasa "tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul." Acesta este momentul in care el se detaseaza de tot, constientizeaza realitatea si totodata isi reaminteste ca lucrurile materiale sunt trecatoare si fara valoare. Citatul acesta mi se pare semnificativ. Trebuie sa mentionam faptul ca Gheorghidiu reprezinta tipul intelectualului lucid, care nu se poate adapta acestei societati mediocre. O dovada a inadaptarii lui o reprezinta chiar perspectiva lui diferita asupra acestei lumi plina de parveniti, materialisti, oameni care nu pot sa-si insuseasca alte valori. Cu toate ca a fost socanta, experienta plecarii ca voluntar in razboi este cea care il ajuta sa considere problemele sale cu Ela niste mediocritati. Tot ceea ce vede in timpul razboiului, tipetele de acolo, suferintele, faptul ca oamenii mureau din clipa in clipa... ii contureaza niste trasaturi definitorii. In urma acestei experiente , el reuseste sa treaca peste orgoliul de a fi inselat de catre sotia sa si ii scrie acesteia ca ii lasa tot, "tot trecutul". Cu toate ca finalul este deschis si lasa loc interpretarilor (aflat totodata in relatie de opozitie cu incipitul)...si cu toate ca nu stim ce a continuat sa faca Gheorghidiu... consider ca aceasta abandonare a trecutului il ajuta sa inchida un capitol din viata lui pentru a putea deschide un alt capitol, in care lucrurile sa fie mult mai frumoase. 

miercuri, 29 mai 2013

Sa ne amuzam putin,zic.

Si daca tot imi pierdeam timpul cu integrale si polinoame, m-am gandit sa ma amuz un pic. Mi-am adaugat in playlist cateva melodii ale Rihannei si sa-i dam drumul. Ah, incepem cu "Hard"...continuam cu "You da one" si terminam cu "Man down". 

"Vai! Te-ai uitat la iubitul meu, la ex-ul, la ex-ex-ul sau la oricare dintre ex-ex-ex-ex-ex...iubitii mei?" Tragedieee! Panica,panica,panica!!! Se cutremura pamantul! Ati vazut si voi in jurul vostru genul acela de persoane disperate, ajunse in stadiul critic de apoplexie datorita faptului ca "Jumatatea" lor a fost vazuta discutand cu o alta persoana, sau in compania unei alte persoane...sau a fost vazuta salutand o persoana? Si ati vazut vreodata cum o domnisoara se "dezbraca" de caracter pentru a-si apara eterna asa-zisa iubire? Ati vazut cum isi scoate bagajul de cuvinte adunat de pe Facebook pentru a-si speria adversarele? Ati vazut cum tipa, cum se manifesta, cum abia cauta niste formulari "Jmechere" pentru niste amenintari pe masura?Saracele se chinuie si se agita dorindu-si sa isi elimine adversarele. Dau din maini si...desigur, din tot ce este suficient de mobil pentru a crea miscari care sa demonstreze de ce sunt in stare... 

Dumnezeule...cat ma amuza fiintele acestea! Ele reprezinta desertul vacantelor mele...un desert cu 0 calorii. Abia acum am inteles de ce le vad mereu cu unghii false kilometrice...pentru ca vor sa apara pe scena ca niste pantere fierbinti, care in orice clipa ar putea deveni periculoase scotandu-si ghearele...Arrr...

Pacat ca sunt prea ocupate pentru a gandi lucrurile si pacat ca intra in lupta cu cine nu trebuie. Si pacat ca ele nu stiu ca teatrul trebuie jucat cand esti pregatit sa faci asta, trebuie sa ai talent si niste replici bune. Altfel...s-ar putea ca publicul sa rada...si sa rada bine. Unii si-au ales sa stea in spatele cortinei...si sa lase publicul sa se sature de circul facut de alte actrite dornice de a iesi in evidenta. Doamnele sunt doamne pana la sfarsit... 

Papusa, inca n-ai invatat ca exista momente in care, daca taci si stai in camasuta ta, s-ar putea sa fii admirata, sa iesi cu capul sus. In afara de asta,stand in banca ta reusesti ca in viitorul apropiat sa auzi cum lumea te-a vorbit de bine si iti asiguri un sprijin pe viitor din partea lor. Daca taci, in cazul de fata, nu esti prost...esti doar putin inteligent, incat sa realizezi ca un scandal nu ti-ar aduce victoria. Dar iti multumesc pentru ca numai  prin antiteza care ne caracterizeaza, trasaturile tale vulgare si toate iesirile tale imi scot mie in evidenta trasaturile de om intelept. Iti mai trebuie scoala vietii. Cand o sa te inscrii, vin sa-ti predau cateva cursuri. O sa vezi atunci ca trebuie sa te gandesti in perspectiva, la pasul pe care adversarul tau o sa-l faca. Diferenta dintre noi este ca tu-mi usurezi munca,pe cand eu te tin in suspans si te las sa crezi fix ce vreau eu. Ai luptat cu toate armele, ai pus totul pe tava, ai facut tot ce puteai sa faci. Nu prea mai ai cu ce sa iesi la "lupta". Eu nu am facut nimic. Te las sa te epuizezi, te las sa te bucuri. Cand o sa te astepti mai putin ...verdictul va fi "Sah mat, iubito". Acesta este singurul lucru pe care o sa ti-l mai spun. Ai uitat ca un joc de sah poate dura luni...si ca nu e o regula sa se termine in cateva ore sau cateva zile.
Pana atunci, astept sa-ti mai tratez cu indiferenta, sictir si amuzament crizele de gelozie, cuvintele si comportamentul. :* Nu te tratez cu aceeasi moneda. Nu meriti un astfel de efort. Subestimeaza-ma in continuare...acesta este scopul. :*

P.S.: Pauza. Ma reapuc de bloggerit pe 1 august. Pana atunci, ma retrag in rochita mea scurta , stramta, verde. Pupicei. Incheiem cu melodia "Maidanez"...si cu spranceana stanga ridicata. Imi pare rau ca trebuie sa iau pauza. Dar daca ar fi dupa mine, as scrie non-stop. Tot timpul am ceva de spus si deja trebuie sa ma linistesc. :D Am multe postari nefinalizate fiindca nu e cazul sa le postez acum. Gata. Pauza! :o3

marți, 28 mai 2013

“Cine ma poate impiedica sa scriu, de pilda, despre iubirea tulburatoare dintre un cerc si un cub, care visau sa renunte la perfectiune si sa se transforme, de dragul de a fi impreuna, intr-un banal triunghi?... Matematic, stiu, e imposibil. Scriitorul insa, exact ca iubirea, poate face totul posibil, daca are indrazneala de a stabili regulile lui, cu care, eventual, sa fie de acord macar inca un om...” – Mihaela Radulescu

http://www.youtube.com/watch?v=pe46H9VeKXg


Bucuresti. 25 mai 2013. ora 5 dimineata Cineva doreste sa faca o poza farfuriei cu tortul. Raman nemiscata. Apoi cer, din curiozitate sa vad poza. Raman uimita. Un mic detaliu aparea in poza. Zambesc si incep sa-mi savurez tortul. Apoi cer poza...simt ca o vreau neaparat.

N-am explicatie pentru asta. Pur si simplu stiu ca nimeni nu realizeaza ce reprezinta, nimeni nu stie cine e acolo...si nimeni nu-mi cere argumente cu privire la acest subiect. Se intampla asta cand imi e dor. Si se mentine pentru cateva zile...in functie de cat de mare este dorul. Nu pot sa ma mint la infinit...desi fac asta. Nu pot sa ma ascund la infinit...desi fac asta. Stiu, stiu, stiu ca ceea ce face visele imposibile este teama de esec...stiu acest citat...dar...rabdare...

In timp ce eu ma topeam pe melodia de mai sus...fiindca mi se parea atat de minunata...primeam mesaje consecutive care erau cam asa "Te iubesc." ; "Atat am vrut sa-ti spun. Tip in gura mare ca te iubesc si mi-e dor enorm de tine!" ; "Tipa aia mica o iubesc cu toata fiinta mea, tipa aia mica mi-a dat viata peste cap, tipa aia mica a reusit sa ma faca sa plang, tipa aia mica ma face sa sper, o iubesc fara ca ea sa stie. Si da,chiar te iubesc chiar daca pare o utopie." Ce sa mai spun? :| Pielea mi s-a transformat in piele de gaina...stomacul mi s-a strans cat un pumn...

"Te iubesc"... doua cuvinte atat de pretioase. Pretioase pentru mine, obisnuite pentru altii. E atat de greu sa le rostesti...La inceput te urmareste teama de a fi respins, teama de a fi umilit de catre celalalt, teama de a nu sti cum va reactiona. Si oricat ti-ai dori sa le spui...ai gura inclestata. Doar privirea te da de gol. Apoi odata spuse...astepti un zambet din partea celui de langa tine, sau un raspuns pe masura. Din nefericire, exista si momente in care nu primesti nimic. E crunt sa vezi ca omul caruia i-ai spus ca-l iubesti nu simte nici macar 50% din ceea ce simti tu...si ca nu reactioneaza in niciun fel. In momentul acela simti cum cazi in gol...cum totul se cutremura in jurul tau. Te simti neputincios, te simti inutil fiindca nu ai putut sa faci un om sa simta acelasi lucru...si te simti un nimic. Iti promiti atunci ca nu vei mai iubi pe nimeni, iti promiti ca si daca o vei face nu vei mai spune aceste cuvinte...iti spui ca roata se intoarce.

Da, am trecut prin asta. De aceea imi pare rau ca nu am putut sa raspund mesajelor asa cum ar fi trebuit. NU AM PUTUT. Inima mea este inchisa cu un lacat. Ea nu simte nimic in aceasta perioada. Imi pare rau pentru omul extraordinar care le-a trimis. Imi pare rau ca sunt atat de...ciudata. Si poate putini ma inteleg...dar eu nu pot sa-mi invat inima sa iubeasca. Nu pot nici sa-i spun pe cine sa iubeasca. Ea a fost invatata sa iubeasca tocmai cand credea ca nu va iubi niciodata si tocmai cand nu se astepta. Dar nu de catre mine. Eu sunt doar sclava inimii mele. Ea dicteaza, eu execut. De aceea o las libera...o las sa simta si sa faca ce vrea. Ii mai impun restrictii, dar niciodata nu o oblig sa iubeasca pe cine nu vrea. Cel care a avut rabdare sa o invete acest lucru este responsabil de tot. Eu nu fac decat sa scriu ceea ce inima dicteaza, sa spun ceea ce inima dicteaza si sa fac ceea ce ea dicteaza. Imi pare rau ca inima mea este atat de incapatanata, atat de razboinica si atat de ciudata. Mi-as dori cateodata sa-mi faca viata mai usoara...dar nu, e imposibil. Inima razboinica!



P.S.: In ultima perioada am incercat sa pun poze pe blog si la alte postari si nu se incarcau. Tocmai poza aceasta s-a incarcat , din toate incercarile mele precedente! Internet nemernic...

joi, 23 mai 2013

Multumiri speciale surorilor mele si tuturor oamenilor din jurul meu.

"Felicitari, D******! Ai concentrat in ce ai scris tot adevarul, toata esenta! Imi era dor sa citesc lucruri scrise de tine!  
Atata eleganta, atata diplomatie si totusi atat de mult adevar spus din " gura unei micute blonde", " o micuta blonda " ce va ajunge departe in viata daca va continua asa! Si stiu ca asa va fi! Si iti doresc tot binele din lume!"
Acesta a fost mesajul pe care l-am primit de la una dintre "surorile" mele, cea alaturi de care suport chinul pregatirilor pentru facultate fiindca este cea care-mi va fi colega de facultate. Nu ma asteptam ca fragmentul scris de mine sa aiba atatia cititori. Ma bucur ca inca mai exista oameni care apreciaza esenta cuvintelor. Ma bucur ca inca mai exista oameni care citesc diferite lucruri, in afara de ziare si reviste. Si ma bucur ca mai exista oameni care stiu ca sufletul trebuie sa ni-l hranim cu lucruri frumoase. 
De aceea iubesc eu oamenii. Fiindca sunt speciali indiferent de fata pe care vor ei sa o arate la inceput. Este un lucru firesc ca fiecare dintre noi sa-si doreasca sa para intr-un fel sau altul in fata celorlalti. Insa timpul da jos masca si scoate la suprafata "miezul" frumos al fiecaruia. Comunicarea este firul de legatura intre noi, oamenii. De aceea este esential sa ne exprimam fata de ceilalti fara nicio teama. 
Sunt dependenta de oameni, in general. Nu pot trai fara ei si nu pot trai fara sa le observ chicotind stangaciile si greselile. Nu pot sa stau fara a le expune situatiile si fara sa-i linistesc atunci cand se afla in momente dificile. Oamenii din jurul meu m-au ajutat sa devin cine sunt acum. Palmele si zambetele lor mi-au conturat caracterul. 
Am cunoscut atat de multi oameni frumosi si vad in jurul meu atat de multi oameni speciali, incat uneori cred ca nu sunt demna sa am astfel de persoane in jur. In ultimele luni am reusit sa creez mai multe conexiuni cu cei care ma inconjoara (colegi,prieteni). Ei ma stiau doar prin prisma a ceea ce am vrut eu sa le arat. Si stiau fix cat ma interesa ca ei sa stie. Nimic mai mult, nimic mai putin. Acum insa, i-am lasat sa vada cine sunt cu adevarat. I-am lasat sa patrunda in sufletelul meu si sa descopere ce ascunde el. I-am lasat sa ma asculte vorbind minute intregi, i-am lasat sa vada ca eu nu sunt tot timpul zbuciumata si zambareata, glumeata si hiperactiva. Din contra: ca fiecare furtuna are in spatele ei "linistea dinaintea furtunii". Astfel ca...au fost momente cand ei m-au fixat cu privirea lor si mi-au spus: "Doamne, esti perfecta ca psiholog. Tu te-ai nascut pentru meseria asta. Esti facuta pentru asta." Eu i-am rasplatit, in schimb, cu un zambet. Recunosc. Iubesc psihologia. Ma pasioneaza. Si nu ma pot detasa de lucrul acesta. Oricat de mult as vrea, nu pot sa-mi ascund afinitatile pentru aceasta stiinta. Ar fi inutil sa vreau asta pentru ca din modul in care vorbesc, din modul in care abordez situatiile si din modul in care imi schimb starile in functie de situatie si de oameni...ei bine, din toate acestea se observa trasaturile mele de "micuta psiholoaga". M-am nascut cu aceste trasaturi si eu le-am ajutat sa se maturizeze si sa creasca. Pana si din modul in care scriu, din frazele scrise de mine, oamenii simt ca nu sunt o superficiala si ca sunt un om care analizeaza destul de mult lucrurile. Calmul meu interior , stapanirea de sine pe care o am si controlul pe care il detin asupra mea ma ajuta foarte mult. Si inca mai am foarte multe de invatat...extrem de multe. Dar invat in fiecare zi. Fiecare zi imi aduce situatii noi in fata carora trebuie sa par pregatita. 
Si nu, nu o sa urmez Facultatea de Psihologie, spre nefericirea "surorilor" mele, care imi spun mereu ca ele o sa auda numele meu asociat termenului de "psiholog renumit" in viitor...si ca "s-o dau naibii de cariera de IT-ista sau economista". :)) Inca din clasa a IX-a aveam pseudonimul de "micuta psiholoaga". Se pare ca nici pana acum nu am scapat de el. Nu se stie unde o sa ma duca valul vietii. Vreau, intr-adevar sa fac si Psihologia ca o a II-a facultate. In principiu consider ca aceste calitati pe care le detin, acestea de fin psiholog ma vor ajuta in viata si ma vor ajuta in momentul in care va trebui sa lucrez cu oamenii. Sa lucrezi cu oamenii este foarte greu. Necesita o rabdare si o ampla intelegere a nevoilor pe care ei vor sa si le satisfaca. Trebuie tot timpul sa stii ce isi doresc ei si sa reusesti sa le produci confortul necesar cu un minim de resurse. Momentan nu imi doresc decat sa fiu o prietena buna, o "sora" buna sa nu-i dezamagesc pe cei din jur...si sa-i "consiliez" in momentele in care au nevoie de acest lucru. Am invatat ca pana si in momentul in care o sa spui ca nu mai poti, atunci cand un prieten iti va cere ajutorul, inevitabil tu vei fi acolo pentru a-l sprijini. In orice moment mi se va cere ajutorul, sau voi fi sunata, eu voi fi acolo indiferent de cine imi va cere ajutorul, la orice ora din zi si din noapte.
Ma bucur ca am atatea persoane minunate langa mine si ca reusim sa trecem prin momente bune/rele impreuna. Sunt atat de fericita cand primesc incurajari, cand mi se scriu cuvinte frumoase , cand primesc scrisori de la prietenele mele in care aud numai lucruri de bine... Simt ca viata nu trece pe langa mine, simt ca fac lucruri bune si simt ca legatura mea cu cei din jur creste si ca reusim sa ne intelegem reciproc. In momentul in care reusesti sa simti ce isi doreste celalalt si sa stii ceea ce urmeaza sa zica sau sa faca, inseamna ca deja putem vorbi de legatura aceea de "doi in unu".
Sunt un om simplu...care are o viata simpla in maini. Ma bucur de fiecare moment, de toate lucrurile marunte pe care le primesc sau pe care le fac. Imi amintesc de scrisoarea pe care am primit-o de ziua mea anul acesta, de la una dintre "surioare" si pe care am citit-o cu sufletul la gura...sau de biletelul de 3 cm gasit in cutia cu cercei pe care scria "Inimioare micute pentru o fata cu inima mare!"
Efectiv ma bucur ca va am langa mine si ma simt un om norocos pentru ca fac parte din viata voastra! Pupicei

miercuri, 22 mai 2013

Dimineata...

M-am trezit disperata dupa o cafea... insa n-am gasit. Asa ca m-am gandit la o melodie buna...insa n-am gasit. Mi-am facut dimineata mai frumoasa cu altceva...

"Excepţiile… Ah, excepţiile! Cred că n-o să-mi ajungă ţigările la câte am de spus despre ele. Blonde, brunete, înalte, cu forme sau fără, ele sunt femeile pe care orice dintre noi, cei care pulsam testosteron, şi le-ar dori alături. Poate o să te întrebi ce au ele atât de special încât să-l facă chiar şi pe cel mai puternic bărbat să se amorezeze ca un adolescent, să tremure ca un copil, cine sunt ele, zeiţele care-l bulversează pe bărbatul iubit ca şi cum ar fi cel mai slab şi mai neajutorat dintre muritori?

         Excepţiile sunt femeile sigure pe ele însele şi nu pe sânii mari şi formele generoase…sunt femeile care ştiu că pot să macine creierii unui bărbat cu un gest bine plasat, cu o vorbă studiată –  dar aruncată parcă la întâmplare, cu o privire plină de subînţeles. Ele sunt femeile complete şi complexe care ştiu că noi, bărbaţii, rămânem copii toată viaţa şi că dincolo de o partidă bună de sex avem nevoie de afecţiune şi de atenţie. Şi ne oferă asta din plăcere, nu din obligaţie sau urmărind scopuri ascunse… pentru că o astfel de femeie îşi este sieşi suficientă şi poate să fie fericită şi singură. Iar dacă este, totuşi, alături de tine, sensibilitate necioplită cu numele de barbat, fii sigur că o să-ţi spună: “Iubitule, nu am nevoie de tine ca să mă faci fericită…vreau să fim fericiţi împreună!”.

         Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici ca femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi care vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti si te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine… Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.

         Sunt femei normale, le vezi zi de zi pe stradă, la TV, dai nas în nas cu ele prin magazine sau în cluburi. Excepţiile nu sunt frumuseţi copleşitoare, dar sunt fiinţe minunate prin simpla armonie dintre exterior şi conţinut, sunt ca o carte care nu te atrage la prima vedere, dacă pe care după ce începi să o citeşti nu poţi să o mai laşi din mână. Nu sunt mironosiţe, dar nici usuratice…sau poate că sunt, dar doar cu tine, iubitul lor, între patru pereţi. Ele sunt femeile care fac sex din plăcere, nu ca să te ţină lângă ele şi nu le este ruşine să recunoască asta. Sunt cele care îşi cunosc trupul şi sufletul şi ştiu că la capătul zilei suntem cu toţii nişte animale mânate de dorinţă, cu sânge clocotind în vene şi cu dorinţa de a deveni unul cu celălalt. Dar sufletul lor este totodată un labirint de subtilităţi… pe lângă un ambalaj frumos din carne cu ferestre mari şi pereţi frumos coloraţi, interiorul lor este fascinant… ele se dăruiesc cu totul, minte şi suflet, bărbatului care va avea norocul să le întâlnească şi să le descifreze harta trăirilor. Restul femeilor, care nu au mai mult de oferit decât plăcere carnală, vor striga sus şi tare că bărbaţii numai asta vor, însă excepţiile ştiu că sexul nu e sport olimpic şi că dincolo de uşa dormitorului e important ce mai rămâne din pofta de a-l descoperi pe celălalt, de a-l face parte din viaţa ta de acum înainte şi nu doar preţ de câteva secunde cât durează un orgasm…

         Probabil nu ţi-e clar de ce am zis că sunt excepţii. Am vorbit atâta despre ele, încât ar merita o categorie separată, nu? Ei bine, să nu fii surprins, dar le-am numit astfel pentru că ele se trag din femeile trofeu sau din visătoare. Ele sunt aceleaşi femei de care ai fugit toată viaţa ta, dar care, într-un mod paradoxal, acum ţi se par minunate. Fie se tranforma atunci când iubesc, fie le vezi tu altfel pentru că te-ai îndrăgostit, dar la momentul potrivit, într-o anumită stare sufletească ele vor fi cele pe care vei dori să le domini, să le descoperi, să le faci parte din tine. Fiecare femeie va fi la un moment dat excepţia unui bărbat…"


marți, 21 mai 2013

Te privesc



Un future pe o pajiste insorita, un copil cu o papadie in mana, un cer instelat, un trandafir cu spini, o privire goala, o inima impietrita, o mare cu turturi, un munte inzapezit, o zi prea scurta, un batran ce joaca table, o frunza luata de vant, o buburuza pe un mar copt. Visez . Si-ti zambesc. Cu acelasi zambet pe care il port atunci cand vreau sa-ti spun ceva. Si ma privesti. Cu aceeasi privire a omului care nu intelege ce se intampla. Si iarasi iti zambesc.  Dar ,de data aceasta,nu ma mai privesti. Imi zambesti. Acum porti zambetul de fluture obosit ce alearga dupa inca o zi fericita. Zambetul acela al disperarii,al neputintei,al dorintei imposibile. Iar acum eu te privesc. Si te privesc. Iar tu nu-mi intelegi privirea. Dar te privesc...