vineri, 28 decembrie 2012

...

Realizez în fiecare zi în ce societate degradată trăim. Desigur, suntem vinovaţi pentru acest lucru dat fiind faptul că aparţinem acestei societăţi. Dar ştii care este partea proastă a acestei mizerii?(altfel,din păcate,nu o pot numi) Partea proastă e că toţi cei ce se opun ei, toţi cei care sunt diferiţi, care au o opinie diferită de a întregii "turme de intelectuali cu diplomă,oameni specializaţi în întruchiparea perfecţiunii", toţi cei care vor să pastreze integre legile moralităţii şi ale bunului simţ, sunt consideraţi anormali(sau în traducere liberă, nedemni de a respira aerul pur democratic al acestei minunate lumi în care trăim). De fiecare dată când văd tot ce se întâmplă(că lucrurile/oamenii urcă zi de zi o scară a degradării din toate punctele de vedere) îi dau şi mai multă dreptate lui Octavian Paler,care încerca să ne transmită câteva lucruri reale prin intermediul versurilor poeziei "Paradoxul zilelor noastre" gen: "Avem autostrăzi mai mari,dar suflete mai înguste [...] Ne-am multiplicat averile,dar ne-am redus valorile/ Vorbim prea mult,iubim prea rar şi urâm prea des/ Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa,dar nu cum să ne facem o viaţă [...] Am cucerit spaţiul cosmic,dar nu şi pe cel interior [...] Plănuim mai multe,dar realizăm mai puţine/ Am învăţat să ne grăbim,dar nu şi să aşteptăm. [...] Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine,profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. [...] Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,scutece de unică folosinţă,moralitate de doi bani,aventuri de-o noapte,corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare,de la bucurie,la linişte şi la moarte." Nici nu puteau fi conturate mai bine aceste idei. Totuşi...care este cauza acestor SCHIMBĂRI radicale? Mda...şi acum,probabil,toţi vor ridica din umeri în semn de "Nu ştim". Păcat că se întâmplă toate aceste "fenomene"!
P.S.: I se întâmplă fiecăruia să aibă o zi mai "reală" în care să observe toate imperfecţiunile din jur...
 Am gasit-o pe propria pagina de Facebook si este scrisa in noiembrie 2012. Realizez in fiecare zi cat de scarba imi este de acest site de socializare numit Facebook. Vad acolo tot felul de oameni,de toate categoriile sociale...care vor sa iasa in evidenta cu tot felul de poze. Si vreau sa spun ca am testat chestia acesta. Intr-o zi mi-am pus o poza mai... Ei bine,a fost apreciata porcaria aia de poza mult mai mult decat ar fi fost o poza normala. Nu-i intelegeam pe cei care o apreciau de ce faceau asta. Eu o pusesem acolo sa vad care este reactia oamenilor. A fost exact cum ma asteptam. Apoi am tot vazut peste tot,nu numai pe Facebook ci si in viata reala ce fel de persoane sunt cautate. Gusturile nu se discuta,dar in momentul in care iti pui niste poze "deocheate" normal ca toti se uita la tine ca la vitrine cu ciocolata. Totusi...conteaza atat de mult ca "aia" iti arata un decolteu intr-o poza sau niste picioare si "ala" iti arata niste muschi? Asta gasesti peste tot,toti/toate detin asa ceva. Insa creier...ei bine...nu gasesti peste tot. E vina voastra,a oamenilor,ca voi incurajati astfel de aparitii in viata de zi cu zi. Daca nu ati fi voi,care i-ati aprecia pe toti cei care apar abia imbracati peste tot, atunci nu ar mai aparea asa. Si sincer, niste oameni care ar avea totusi putina minte si ar aprecia decenta, nu ar aparea 3/4 dezbracati in cluburi/pe internet/pe strada pentru ca asta inseamna incultura,domnilor,incultura. Exact despre asta este vorba. Fiindca in prezent este promovata incultura. Nu conteaza ca n-avem creier,dar conteaza ca avem doua picioare, tencuiala pe fata din plin, unghii false lungi, extensii, niste sani pe care trebuie sa-i "promovam", buze injectate si un posterior pe masura. Fenomenul se numeste: PLASTICIZARE. Exact asa! Mda, eu zic ca fiecare doamna/domnisoara detine maini,picioare,cap,sani,buze etc. Dar nu trebuie sa le arati si celorlalti,sa pari o vulgara. Probabil, atunci cand nu detii suficienta inteligenta,trebuie sa iesi in evidenta cu ceva,sau trebuie sa te faci remarcata(fiindca o doamna/domnisoara cu putina minte, nu face asa ceva,ci sta "in pantalonasii ei",fiind rezervata si decenta) prin orice poti. De asemenea,domnilor, nu trebuie sa va pozati cele 1 milion de pachetele de muschi. Toti oamenii au muschi,toti barbatii,inclusiv femeile si nu ar trebui sa scoateti in evidenta acest lucru la domniile voastre. Sunt alte valori care conteaza. Eu va inteleg,stiu ca va place sa fiti admirati,sa va mentineti orgoliul acela masculin de "machooo",sa va credeti "super smecheri" ...dar nu iesiti in evidenta prin asta. Si iarasi revin la intrebarea: De ce sunt apreciate nonvalorile? De ce? Nu am citit nicio carte in care sa fie descris un astfel de personaj,in schimb am citit despre intalniri pe ascuns,despre flori daruite,despre plimbari sub clar de luna...despre lucruri romantice. Credeti ca oamenii aceia erau nebuni,demodati? Nu,din contra,erau normali,traiau frumos,apreciau lucrurile simple si erau fericiti. Caci...daca ar fi sa opresc un om pe strada si l-as intreba "Ce e fericirea? Tu esti fericit?" - nu cred ca ar sti ce sa-mi raspunda. Pentru ca traim haotic, ca niste roboti. Cand vine vorba de fericire sau de iubire spunem nonsalanti "N-avem timp" si preferam sa ne complacem situatiei. Pacat. De aceea,cand vad toate aceste lucruri si toti acesti oameni... am cate o tentativa de inchidere a contului de Facebook,dar niciodata nu o duc la sfarsit decat pt cateva zile. Nu conteaza asta...ci conteaza ideea ca nimic nu se schimba. Cred aceleasi lucruri despre societatea in care traim. Si...uneori mi-e ciuda ca nu pot sa schimb ceva...

luni, 17 decembrie 2012

V de la vis.

Ceva ce nu agreez total este: schimbatul asternuturilor. De fiecare data cand ma obisnuiesc cu ele asa cum sunt...trebuie sa le schimb. Asa a fost si aseara. Mi-am pus pe chip fata de bosumflici cand am vazut ca pe patul meu e o patura roz pe care se presupunea ca eu trebuie sa dorm. M-am gandit: de ce roz? De ce pe patul meu? De ce acum? Am lasat balta intrebarile si am adormit pe patura mea pufoasa roz. Imi mai trebuia o coronita cu pietre false si ziceai ca sunt "papusa"...pffffff... Culmea ironiei! Am dormit atat de bine...incat nu m-as fi trezit de dimineata,daca nu ar fi sunat telefonul... Totusi,m-am trezit...am sarit din pat si...ca de obicei, primul lucru a fost sa ma uit pe fereastra. Am vazut aceeasi zapada pe care o vazusem si cu o zi inainte. :( Mi-am luat primul hanorac pe care l-am gasit si niste papuci cu 4-5 numere mai mari ,care sigur nu erau ai mei...si am plecat imbufnata afara. Inca imi era somn...eram amortita si nu puteam vorbi. Era prea dimineata pentru a purta vreo discutie cu cineva. Si regula principala dimineata,cand mi-e prea somn, deja e stiuta: "Vorbim dupa ce beau si eu un cappuccino cu lapte,te rog,nu cu apa." ...iar ceilalti se uita la mine cum sunt pierduta in spatiu timp de vreo 15 minute.S-au obisnuit deja cu mine . Dupa ce incep sa beau din "licoarea mea"  usor,usor incep si sa vorbesc. Nu mi se mai intamplase de mult sa fiu asa, muta dimineata, asta datorita programului care ma vrea treaza la 6 dimineata. Treceau minute in sir si eu stateam muta in fata paharului trasand cu degetul marginile lui pana cand mi-am adus aminte: "Am visat! Da! Abia acum mi-am adus aminte ca am visat! Si-mi aduc aminte si ce anume!". Zambesc. Simt in acelasi timp o privire intrebatoare pe obrazul drept si spun(ca sa ma scot basma curata): "Cred ca azi mi-ai facut un cappuccino mai bun decat ieri!" :D . Doar asa puteam sa pastrez visul numai pentru mine...

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Se mai intampla...

Nu ma uit la TV in general. Rareori, in graba ma mai uit la cate o emisiune si atunci,culmea, se intampla sa n-am rabdare. Ieri insa am ajuns ,din greseala, sa ma uit la o emisiune. Este una din emisiunile care chiar merita sa fie urmarita. Nu putine au fost datile cand am invatat cate ceva de acolo. Partea proasta este ca niciodata nu stiu la ce ora incepe si in ce zi...asa ca... de fiecare data cand o urmaresc intamplator, mai deprind ceva. Invitatii: tata si fiu...doi anonimi pentru mine. Tatal, compozitor si profesor universitar, om ce parea a fi trecut prin viata. Fiul, un tip de vreo 30 de ani,sau chiar mai mult, pui ce incerca tot timpul sa invete de la tatal lui lucruri folositoare, incerca sa ia toate lucrurile bune de la el, sa si le insuseasca. Imi pare rau ca nu am reusit sa vad decat sfarsitul emisiunii. La sfarsit, prezentatoarea l-a intrebat pe distinsul domn trecut prin viata: "Cum vedeti dumneavoastra viata?", iar el a raspuns: "In viata trebuie sa fii fericit, iar fericirea vine din lucruri marunte. Sa nu credeti ca banii aduc fericirea. Banii nu aduc liniste sufleteasca. Credeti-ma, am avut momente in care am fost laudat,in care piesele mele ajungeau sa fie cunoscute, dar niciodata nu am uitat cine sunt. Banii iti aduc multe, intr-adevar, dar nu te fac fericit". "Cum a fost viata dumneavoastra?Regretati ceva?" ..."Toata viata am iubit. Am iubit femeia de langa mine, adica sotia mea care mi-a fost alaturi in toti acesti ani, am iubit tot ce ma inconjoara, natura. Am trait din iubire. Si am iubit tot timpul. Poate faptul ca am fost un romantic toata viata, m-a tinut un pic departe de realitatea dura,dar mi-a fost bine asa."

Acum, fiind la capitolul "Emisiuni" , tin sa precizez ca urmarind aceasta emisiune acum cateva luni, mi-am schimbat parerea despre Tudor Chirila(care era invitat) pe care il consideram un arogant incurabil la care nu m-as fi uitat nici macar pentru o secunda. Am descoperit un Tudor Chirila sensibil, cu o oarecare urma de timiditate, care nu a avut o viata tocmai perfecta,care povestea lucrurile cu o caldura in glas uimitoare. Si atunci intrebarea este: de ce oamenii incearca sa para ceea ce nu sunt? Tudor Chirila a afisat o masca de arogant, care pe mine m-a sictirit. De ce l-am descoperit altfel? Intrebare fara raspuns.

P.S.: Fiti voi: buni,calzi,sensibili,cu fluturi in cap,cu fluturi in stomac. Bucurati-va de lucrurile marunte si iubiti. Iubiti traind si traiti iubind. :)

 "There is nothing more truly artistic than to love people." - Vincent van Gogh

marți, 27 noiembrie 2012

Eu. Si ea.

Ea. Si eu. Mi-a aparut in viata in momentul in care aveam nevoie sa invat foarte multe,aveam nevoie sa ma formez. Si m-a invatat. Si m-a format. Aproape 75% din tot ce sunt acum,ii datorez ei. Nu aveam decat 12 ani cand a aparut, prezentandu-se drept "profa de romana". Nu ma stia,cum nu-i stia nici pe ceilalti. Nu credeam ca voi avea vreodata o relatie atat de stransa sufleteste cu ea. A inceput prin a ne citi o poveste despre o papusa ce statea pe un raft plin de praf si care avea in loc de inima o cutiuta muzicala. N-am uitat povestea si n-am uitat nici ca,dupa ce a terminat,ne-a intrebat ce parere avem despre "personaj si context". Atunci nu stiam ce sa spun. Acum stiu...tot datorita ei si datorita faptului ca a stiut sa ma invete sa analizez un lucrurile,cuvintele,gesturile,personajele. Apoi mi-a citit poezii. M-a invatat sa citesc poezii. M-a invatat sa citesc romane, sa le savurez. Mi-a recomandat carti. M-a ajutat sa descopar stilurile literare, scriitorii si poetii. Mi-a aratat ca in viata sunt alte lucruri care conteaza mai mult decat altele,ca frumusetea sufleteasca este efemera,incat am devenit pisaloaga incercand sa le transmit si celorlalti la randul meu tot ce invatasem de la ea. "Am invatat ca avem timp pentru toate" din momentul in care mi-a citit poezia lui Paler...incat am plans in hohote intr-o zi din 2007 cand am auzit la TV ca Paler a murit. Nu intelegeam de ce tocmai el a murit,care avea atatea de spus... 

 Timpul a trecut. In prezent,am redescoperit-o asa cum era. Avem aceeasi relatie sufleteasca in ciuda trecerii timpului. Sa nu credeti ca ne spunem multe, sau ca facem prea multe gesturi. Ne intelegem din priviri,din cuvinte simple. Ma simt atat de bine cand stiu ca orice gest cat de mic as face ea ma intelege, cand stiu ca si in momentul in care ii arat o imagine,ii intelege sensul, cand vad ca stie ca nu fac nimic la intamplare si daca ii spun ceva,ii spun pentru ca ceva se petrece...incat nici nu pot sa exprim in cuvinte tot ce simt pentru ea. Nu stie, din pacate, ca in toti acesti 3 ani in care nu mi-a fost alaturi la propriu, am incercat sa nu-mi pierd valorile morale castigate in cei 4 ani in care mi-a fost alaturi. Nu stie ca am continuat sa citesc poezii de cate ori am avut ocazia, ca Nichita Stanescu si Octavian Paler au ramas vii in mintea mea prin poeziile lor, ca am continuat sa caut esenta multor citate , ca inca mai caut substraturile vietii, ca n-am uitat lectiile principale pe care ni le-a insuflat: "1. Sa fii in viata,inainte de toate OM si apoi poti sa fii cine/ce vrei. 2. Sa nu faci altora ceea ce tie ti-au facut altii. 3. Traieste fiecare clipa frumos." Nu stie ca mi-am insusit faptul ca "Avem timp pentru toate" si ca ulterior,am citit poezia,singura, de cateva sute de ori in toti acesti ani(de fiecare data cu aceeasi placere infinita) si ca am incercat sa le arat celorlalti ca intr-adevar "Avem timp pentru toate"...dar ca,se pare, n-am avut acelasi impact pe care ea l-a avut asupra mea. Nu i-am spus ca inca "ma intep in spinii trandafirilor", ca inca "Sunt om/Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e strain", ca inca imi plac fluturii si buburuzele, verdele,Soarele si Luna, ca "Am invatat ca am dreptul sa fiu suparat/Dar nu am dreptul sa fiu si rau", ca "Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca/Tot ceea ce poti sa faci este sa fii o persoana iubita"...dar cred ca simte ca nu am uitat nimic...

Intr-o seara banala,saptamana trecuta, i-am trimis o povestioara scrisa de mine. Nu stiam ce parere va avea despre ea,pentru ca nu stiam cum o va interpreta. Insa mi-a raspuns : "Habar n-ai tu Micule Print, CAT DE TARE STRALUCESTI! Nu e o iluzie optica. E o lege a celor modesti si valorosi sa nu-si poata vedea stralucirea!(luni sa-mi amintesti sa-ti citesc o poveste)". Am asteptat pana luni sa-mi citeasca povestioara. Eram nerabdatoare. Nu stiam ce mesaj imi va transmite povestea...

A fost o poveste despre o omida,iar mesajul esential era: "Ceea ce nu stia, insa, era faptul ca cele mai importante schimbari vin uneori de la sine[...] Cand ai aripi si poti zbura, uiti foarte repede cum te simteai cand erai doar o omida."

P.S.: Ii multumesc pentru tot: pentru ca a stiut sa fie acolo mereu, pentru ca ma priveste o secunda si stie ce stare de spirit am, pentru ca imi cunoaste preferintele atat de bine, pentru ca m-a invatat sa apreciez lucrurile mici si simple, pentru ca mi-a educat sufletul sa simta pur si frumos si pentru ca ma critica atunci cand e exagerez. Ea e buburuza suprema!

miercuri, 21 noiembrie 2012

. . .

"Locuiesc vis-a-vis. Te vad in fiecare dimineata gol, cu ferestrele larg deschise. Nu ma arat, caci asta te-ar face sa zambesti. Te studiez. Numar femeile pe care le porti seara si le incercuiesc pe cele care si-au castigat dreptul sa deschida ferestra dimineata. Iti stiu chipul speriat cand esti singur si te-am vazut de-atatea ori plangand dupa ce-ai umilit o femeie care tocmai a plecat. Ti-am vazut toate mastile, caci intr-o zi ai lasat ferestrele deschise si la pod. Trebuie sa urci in fiecare zi treptele acelea, singur, ca sa-ti alegi cine vrei sa fii. Cred ca doar in 3 zile din ultimul an ai trait fara nici o masca. Si atunci iti venea mereu in vizita aceeasi femeie. Doar atunci inchideai ferestrele. Toate. Si trageai perdelele. Toate. Si plecau. Toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine, dar iesea fugarita de cat de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi stiut atat de bine…atata de rau, de fapt.
Nu iubi. Asteapta sa vin sa-ti fac curatenie." - M.R.

 


duminică, 18 noiembrie 2012

Inacceptare.

E ciudat sa vezi cum oamenii se uita la tine intr-un mod frumos,iar tu te opresti in fata lor, ii studiezi din cap pana in picioare, le cauti intentionat defecte...si apoi ii antrenezi intr-o discutie doar pentru a-ti intari parerile despre ei. Vorbesti cu ei si iti dai seama ca : "Bai,tu,asta, eu caut calmitate,caut alte calitati...nu trebuie sa-mi spui 50 000 de cuvinte intr-un minut dintre care 49 999 de cuvinte m-au enervat fiindca erau deplasate", apoi "Sa stii ca nu trebuie sa-ti creezi un scop in a ma enerva doar pentru ca ti se pare ca sunt simpatica atunci cand ma enervez" etc. Nu trebuie sa-mi spui nici ca ai masina nu stiu de care, caci m-ar interesa mai mult daca mi-ai spune ca ai bicicleta, ca apoi sa-ti spun ca in vara am avut si eu cateva "excursii" cu bicicleta care mi-au prins foarte bine. Nu ma intereseaza nici ca  folosesti Armani Code sau ai sacou Adina Buzatu, pentru ca ridic eventual o spranceana si ma uit urat la tine.Nu ma intereseaza aceste detalii! Poti sa ai si Luna de pe Cer...pentru mine, nu conteaza toate acestea. Si mi-ar placea atat de mult sa nu se mai insiste pe aceste chestii, sa nu mai intalnesc oameni isterici,care sa tipe,sa se manifeste,sa faca show, sa epateze prin imbracaminte,gesturi, fapte. Nu asta apreciez,nu-mi atragi atentia prin asta. Mai degraba as spune "Jos palaria!" in fata unui om modest, in banca lui, calm, care stie sa evidentieze lucrurile frumoase intr-o conversatie, stie sa aprecieze valorile si NU non-valorile,care nu crizeaza,ci spune ce il deranjeaza intr-un mod normal.
 Apoi concluzionez ca incep sa compar: oamenii pe care i-am avut si oamenii pe care e posibil sa-i am(fiindca viata ii aduce in cale in prezent). Comparatia nici nu stiu daca poate exista. Cei ce-au fost nu pot fi comparati cu acestia.Dar poate si cei ce-au fost s-au schimbat...si atunci inseamna ca e posibil sa fi devenit ca acestia din prezent. Da. Si imi repet de minim 1000 de ori/zi ca oamenii sunt diferiti , nu pot fi comparati...dar vi se pare ca reusesc eu sa inteleg acest lucru?! Nu, nu reusesc. Le gasesc defecte peste defecte noilor-veniti, de parca saracii au vreo vina ca au ajuns in viata mea.Nu pot sa-i accept. NU POT!

P.S.: Chiar vorbeam cu cineva zilele trecute si imi spunea despre oameni: sunt oameni care n-au fost invatati sa lupte pentru ceea ce vor si oameni care s-au nascut sa lupte pentru ceea ce vor. Era o discutie pur generala, dar care m-a lasat pe ganduri. In momentul urmator am sarit de pe scaun si i-am zis asa,cu un ton serios: "Stii cum sunt eu cand pierd?! Ca o leoaica iesita din cusca!".Acela a fost momentul culminant al discutiei. Inacceptare. Voi cum sunteti cand pierdeti?

vineri, 26 octombrie 2012

Dor.



“Când nu-ţi este dor de nimeni, eşti prea tânăr ca să-ţi dai seama... Când mereu ţi-e dor de cineva, eşti un om plecat departe, care şi-a lăsat sufletul de unde a plecat... Cand nu stii ce simti, cand nu stii de ce esti agitat, nervos, cu capu-n nori si cu gandurile vraiste, nu da vina pe tine - recunoaste ca ti-e dor si uita-te spre fiinta care te-a ravasit. Du-te pana la ea si vei da... de tine, intreg.Sa nu confunzi pofta cu dorul. Pofta e doar un instinct, te va amagi. Dorul iti va raspunde la cele mai frumoase intrebari despre tine...Dorul de clarificare - asa afli cand iubesti cu adevarat, dupa ce nu mai ai langa tine...Nimeni nu plange de dor fara stimuli, fara detalii care spun povestea ce-ti lipseste atat de tare.De dor, faci o mulţime de lucruri nefireşti. Printre ele se numără şi cele mai frumoase amintiri ale omului de care ţi-e dor.Dorul are nişte corzi ca de violoncel, îţi spune pe tonurile cele mai grave şi mai tandre cât de mult iubeşti. Câteodată, corzile se rup, una câte una. Nu încerca să le înnozi, va suna atât de fals...Trăieşte-ţi dorul şi nu încerca să-l închizi în casă când pleci. Ia-l cu tine peste tot, îţi va lumina zâm­betul.Nu încerca să-ţi povesteşti dorul. Spune-i doar omului de care ţi-e dor, în toate felurile. Orice altă persoană nu va rezona la dorul tău.Dorul nu e o boală. Nu ai nevoie de vindecare, ci de revedere, de regăsire, de reîntregire. Dorul nu fumează, nu bea, nu ia droguri şi nu se duce la curve. Dacă vrei să te înţelegi cu dorul tău, fă ce-ţi spune el...Nu face demonstraţii de forţă când ţi-e dor, ajung gesturile mici, dar profunde. Alteori ajung cuvintele, aranjate după bătăile inimii.In starea de dor comunicăm cel mai bine. Atunci ne spunem tot ce n-apucăm când suntem lipiţi. Abia atunci ne trec prin minte lucruri pe care le-am face împreună sau preţuim toate zilele banale. Când se înteţeşte dorul, învăţăm să scriem, să vorbim, să ne lăsăm descoperiţi, să ne adorăm vulnerabilitatea, să păstrăm amintirile...
Dorul bărbaţilor care nu ştiu să iubească e a doua lor copilărie - nu înţeleg ce lor li se întâmplă, se întorc mereu la jucăriile lor preferate, unde totul e clar şi simplu.
Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.” – Mihaela Radulescu

(Un fragment din cartea Mihaelei Radulescu. Nu pot sa spun decat: Jos palaria!)

joi, 25 octombrie 2012

Schimbari

"Pentru unii,iubirea este un sentiment. Pentru altii,iubirea este un joc ce se desfasoara cu regulile mintii pe terenul inimii. Iar pentru cea din urma categorie, iubirea este ca un ursulet de plus ce prinde viata cand un om intra in viata ta si redevine fara viata atunci cand acelasi om iese din viata ta." - asta-i scriam unei prietene astazi. Aveam pur si simplu nevoia de a afla anumite lucruri, m-as fi transformat in cartita pentru a sapa tuneluri in gandurile intunecate ale oamenilor. Totodata eram susceptibila,evaziva,neincrezatoare. Evident,n-am reusit sa gasesc raspunsurile,din vina mea. Nu puteam sa-i spun ce gandesc, de aceea ea nu putea sa-mi raspunda la nimic. Si am mers asa...in deriva. Pana am ajuns la raspunsul de mai sus pe care eu mi l-am dat mie. M-a multumit cat aveam nevoie : atat cat sa uit de cele cateva zeci de intrebari pe care mi le puneam.

Ma aflu oarecum intr-un circuit de autocunoastere. Imi testez limitele, simturile, gandurile. Descopar atat de multe in fiecare zi...atat de multe lucruri la mine. M-am schimbat atat de mult in ultimele luni... atat de mult... Am cazut si m-am ridicat de atatea ori si parca nu se mai terminau situatiile neplacute. Tot ceea ce faceam imi esua. La un moment dat eram o mica epava pe toate planurile: sanatate (unde cateva probleme de sanatate m-au speriat cam rau), cariera, viata personala. Se daramau rand pe rand cate una...iar eu nu puteam face nimic. Ma simteam efectiv "un ghem de ghinion". Rabdarea m-a adus intr-un punct in care lucrurile au inceput sa se rezolve de la sine. Rabdarea m-a maturizat. Viata m-a adus pe niste meleaguri in care acum vad lucrurile aflandu-ma pe o treapta mai sus decat eram inainte. Realizez ca sunt mai puternica, mai hotarata decat eram, stiu mult mai multe despre lucrurile pe care le vreau, stiu clar unde vreau sa ajung (insa n-am de gand sa calc pe cadavre pentru a-mi atinge telurile). Stiu cine sunt si ce pretind, incerc sa am mai putina incredere in oameni, incerc sa ma bucur de lucrurile mici & nesemnificative, incerc sa fiu putin mai implicata fata de anumite lucruri( fara sa intru in nesimtire). Sunt desigur si lucruri ce nu pot fi schimbate: am aceeasi profunzime in ganduri, am acelasi sentiment profund de dor, am aceleasi preferinte, am aceeasi retinere in fata oamenilor. Oarecum am descoperit ca mi-am stilizat anumite principii, pe care nu le-am incalcat, dar le-am pus in aplicare cu mai putina strictete. Dar sunt multumita de toate. Am planuri ce tin numai de mine, ca sa fiu sigura ca se vor realiza. Niciodata planurile nu trebuie sa fie contruite cu ajutorul celorlalti pentru ca ei nu-ti pot garanta ca ele se vor realiza 100%...insa tu poti sa-ti garantezi asta. Sunt incantata ca incerc sa realizez lucruri concrete cu viata mea si ca incerc sa le privesc pe toate cu putin mai multa maturitate. Acest lucru face ca uneori sa par mai serioasa decat eram...poate. Vreau sa fiu perceputa drept cine sunt, nu in modul in care vor oamenii sa ma vada. Iar cei ce credeau altceva despre mine... cred ca vor trebui (obligat-fortat) sa isi schimbe parerea despre mine,cu timpul...
Si despre "iubire" mi-am pus cateva intrebari, dar am preferat a inchid subiectul acesta purtat cu mine pentru ca simteam ca nu este momentul acum sa fac asta... :) 


marți, 16 octombrie 2012

Puncte ,puncte..

Sunt in imposibilitatea de a mai gandi, de a mai vorbi. Este cumva aceasta linistea dinaintea furtunii?! Se intampla prea multe lucruri si nu mai inteleg nimic. :| O fi de bine?! O fi de rau?!

Of. E aiurea sa-ti dai seama ca dupa o perioada de n zile, n luni, viata iti scoate in cale ceva pierdut. Nici nu sti cum sa primesti acel ceva. De fapt iti dai seama ca : "Bine ai venit, dar ce cauti aici, acum? Parca erai plecat si ma obisnuisem cu asta." De ce e viata asa ciudata uneori? Draga viata, te rog , detaliaza-mi mai mult evenimentele petrecute fiindca plutesc intr-o ceata densa. Promit sa-ti fiu recunoscatoare!
Cu drag, 
d. :)

joi, 27 septembrie 2012

Te Iubesc!

Te iubesc! Cu toate celulele corpului, cu ochii, cu buzele, cu inima, cu vorbele, cu mintea, cu gandurile, cu mintea, cu zambetul !


P.S.: Nu obisnuiesc sa spun asta, nu fac lucruri de genul, dar asta am simtit acum, fix acum! Ma simt invadata de iubire! Te iubesc! :) Si nu ma intereseaza nimic altceva, nu vreau nimic, nu pretind nimic, nu cer nimic. Punct.

vineri, 7 septembrie 2012

Asa sau invers.


E ciudat sa vezi ca te chinui sa faci ceva…dar nu poti. Toata viata mi-am dorit sa fiu psiholog. Mi-am dorit sa fiu tot timpul inconjurata de oameni, sa le vorbesc si sa-mi vorbeasca, sa-mi spuna cu sinceritate problemele ,iar eu sa incerc sa-i ajut. De cand eram in clasa aVI-a ,cred, mi-am dat seama ca intre mine si ceilalti exista o chimie, o legatura foarte puternica. Mi-am dat seama ca empatizez foarte bine cu ei. Uneori eram suprinsa cat de mult ii “citeam” si cum...parca trecusem prin ce treceau ei, traisem ceea ce traiau ei…si as fi avut atatea personalitati cati oameni ma inconjurau. Totodata am inceput sa ma controlez, sa ma analizez pe mine, sa incerc sa-mi studiez comportamentul si sa retusez ceea ce credeam ca e gresit. Oricat as incerca si orice mi-ar face oamenii, nu pot sa-i urasc si nu pot sa gandesc urat despre ei. Stiu ca uneori ma descatusez si mai spun cuvinte simple ,dure…si asta atunci cand ma simt batjocorita,sau cand se intrece limita bunului simt. Dar imi revin…in cateva zile deja imi pare rau,incerc sa acord circumstante atenuante celuilalt si imi trece chiar daca NU uit. Incerc sa-i inteleg si pe ceilalti…si incerc sa inteleg si situatiile punandu-le undeva in sfera normalului. Probabil aceasta extrema capacitate de intelegere m-a facut sa-mi doresc sa fiu psiholog. Simt oamenii atat de apropiati de sufletul meu…incat le gasesc scuze,ii inteleg,ma pun in “pantalonasii lor”,in locul lor si privesc lucrurile cu induiosare, fiindca toti oamenii gresesc, fiindca toti oamenii merita o a doua sansa daca isi dau seama ca gresesc si fiindca SUNTEM OAMENI si e firesc sa gresim de muuulte  ori in viata…si sa dam cu capul de sus,iar apoi sa realizam unde e ceva in neregula. Chiar nu mi se pare ca ma umilesc in fata lor deoarece le acord atata intelegere, pentru ca altfel nu pot fi. N-as putea sa fiu un om rigid,care sa spuna: “Ai gresit, ti-am inchis usa in nas si am si incuiat-o ca sa nu mai poti intra a doua oara!”. N-as putea sa fiu asa…asta pentru ca si mie mi-ar placea sa mi se deschida usa a doua oara atunci cand am gresit…si mi-ar placea sa fiu inteleasa,nu huiduita. Cu toate ca mi se intampla la o perioada de timp(asa cum i se intampla oricarui om) sa ma “ard” ,adica sa fiu dezamagita de cate o persoana care a facut ceva nepotrivit fata de mine, nu pot sa-i intorc spatele pur si simplu si nu pot sa o ignor in totalitate. Acest lucru este perceput uneori ca o dovada de naivitate, sau slabiciune…poate chiar dovada de o lipsa de caracter,dar nu. Eu nu consider ca ar fi ceva atat de exagerat. Consider ca este o dovada de omenie, o dovada a faptului ca sunt om si simt ca am o viata pe care nu as vrea sa o irosesc stand si declarandu-le razboi oamenilor de fiecare data cand ei dau cu “batu-n balta”. Lucrurile pot fi intelese,explicate,stabilite,analizate etc. Oarecum este ceea ce se numeste: intoarcerea si celuilalt obraz, intelepciune si lipsa orgoliului. Evident…nu am spus ca oamenii trebuiesc iertati de fiecare data,dar cel putin…ultimul lucru pe care i-l datorezi celuilalt si pe care ti-l datorezi tu ,tie insuti/insati…este sa lamuresti ce ai de lamurit,sa ai curajul sa spui: “ Eu am gresit aici fata de tine/Eu sunt nevinovat/a fata de tine, pentru ca: … (iar aici pot interveni motive: *asa a fost sa fie, *asa am vrut , *asa am simtit ca trebuie sa fac, *nu mi-am dat seama de consecinte, etc.). In momentul in care spui tare,in momentul in care  “glasuiesti” ceea ce ai gresit…atunci iti cunosti exact greseala,iti cunosti vina sau nevinovatia si accepti situatia asa cum este. Acest moment se numeste : momentul acceptarii tale asa cum esti: cu bune,rele,cu defecte,greseli si momentul acceptarii situatiei si schimbarii vietii tale. Daca nu reusesti sa spui ceea ce ai facut: fie ca acel lucru e de bine sau de rau… inseamna ca nu l-ai acceptat in viata ta. Inseamna ca inima ta nu a putut sa-l accepte incat nici cuvinte pentru a-l descrie nu ai avut. Cam asa arata teoria mea in ceea ce priveste relatia mea fata de oameni. Totodata trebuie sa ai destula stapanire de sine pentru a reusi anumite lucruri,pentru a “manevra” anumite lucruri in viata. Poate ca nu atat de multa stapanire de sine,cat o cunoastere de sine extrem de mare…iar aceasta se dobandeste in timp,dupa ce reusesti sa te autoanalizezi o perioada indelungata,in care sa-ti testezi limitele, sa vezi in fata caror situatii rezisti si in ce mod,sa vezi in fata caror oameni iti pierzi controlul, sa-ti dai seama ce fapte te sperie si iti inhiba dorinta de a spune lucrurile in fata ,dar trebuiesc analizate si momentele in care poti sa te “descarci” spunand totul. Ei bine…si acest “a spune” implica si el,la randul lui, cateva mici detalii ,dar despre asta poate o sa scriu data viitoare. :D

P.S.: Orice-ar fi,ganditi-va ce asteptati din partea celorlalti, cat si ce vreti sa primiti de la ei…dar si cat ce asteapta ei de la voi, cat si cum au gresit ei fata de voi. :) Sa priviti,oarecum din ambele parti,sa nu fiti egoisti sa va aparati doar dorintele si drepturile. Apoi o sa vedeti ca o sa ganditi diferit…pentru ca o sa vedeti lucrurile astfel incat sa le fie bine si celorlalti.

luni, 20 august 2012

"Uite ce frumos e cerul! Si frunzele!”


 Astazi este una dintre zilele in care inima nu mai ocupa un simplu loc din partea stanga a toracelui. Acum inima este doar partea aceea a corpului care are doua atrii si doua ventricule si care pompeaza sange. Atat. Inimioara mea a devenit azi un robotel. Mititica nu mai poate fi hranita cu nimic. Hrana ei vitala a plecat,din pacate. Stii?! Nu-mi pare rau pentru nimic. S-au produs atatea transformari bune pentru inima mea de 18 ani,incat nu credeam ca se va intampla asa. M-am maturizat odata cu trecerea timpului si m-am umplut cu bunatate,intelepciune si (mai ales) calmitate. Am invatat sa simt,sa spun ce simt si sa fiu bucuroasa ca stiu ceea ce simt. Dumnezeu in complicitate cu…cineva mi-au aratat cat de nobile sunt unele sentimente. Abia am reusit sa-mi dau seama cum e sa te simti asa. Sunt norocoasa pentru acest lucru,pacar ca raman doar amintirile…
P.S.: As vrea sa inchid ochii,sa vad noaptea sub pleoapele mele si sa visez ca aceasta a fost una din zilele in care m-am dat in topogan si am cazut in nisip fiindca nu m-a prins nimeni. Data viitoare vreau sa fiu prinsa si ridicata pana la cer si inapoi,ca sa simt norii aproape si cerul si soarele si luna…si toate celelalte lucruri; dupa care vreau sa ajung pe pamant sa ma bucur de frumusetea orhideelor,frumusetea ploii si a rasaritului reflectat in roua ierbii.
Am atatea dorinte… Sunt o fereastra deschisa in care poti vedea atatea si atatea…poti vedea tot ceea ce vrei,tot ceea ce cauti. Nu inchide fereastra! Asteapta sa vezi daca ai rabdare sa vezi tot ce-ti aduce timpul!

04 august 2012

marți, 14 august 2012

Buna dimineata!

E aproape 8 dimineata. Sunt terminata dupa o noapte fara nici macar un minut de somn. Gandurile si ele par a fi pierdute...si amestecate incat nu stiu ce sa cred,nu stiu ce as putea sa vreau. Pierduta oricum ma simt. Stiu totodata ca sunt puternica,dar momentan un pic slabita,un pic nemancata si un pic nedormita. Am avut o noapte chinuitoare ce-i drept... Capul nu mi-l mai simt. In locul lui cred ca si-a facut locul un vartej. Ma simt vinovata pe de-o parte,victima pe de-alta parte. Sunt inlantuita intre trecut ,prezent,viitor. 

Cu toate astea,stiu foarte bine ce vreau. Stiu ca nu trebuie sa ma pierd niciodata pe traseu...fiindca in viata ma asteapta multe...unele vor fi mai bune,altele vor fi mai rele. Niciodata nu o sa uit de cei ce mi-au fost alaturi si nu voi lasa nimic,nici macar timpul sa ma indeparteze de ei. Ii voi iubi,le voi fi alaturi si de cate ori voi putea le voi alina suferinta prin simpla mea prezenta. Nu-i voi parasi,nu-i voi lasa singuri in mijlocul drumului si nu le voi spune "asa e mai bine pentru voi" ; asta pentru ca nimeni in afara de noi nu stie ce ne e bine. Voi incerca sa-mi construiesc iarasi zambetul,ce de curand mi-a fost sters ...si tot ce imi doresc acum este sa am aceeasi parere buna despre oameni in continuare. Nu vreau sa-i urasc pt ce mi-au facut. Nu! Vreau sa pot sa-i infrunt,cu putere si curaj. Vreau sa continui sa fiu eu....acelasi om cu ganduri multe si frumoase,acelasi om cu teluri,cu lucruri preferate, acelasi om care ar arunca banii si lucrurile materiale la gunoi...si acelasi om care crede ca in viata: un zambet,un rasarit,mirosul ploii conteaza mai mult decat altele.Poate am fost crescuta cu alte principii...sau poate le-am dobandit pe parcurs...insa nu exista scuza pt nimic. Nu exista scuza pt faptul ca n-ai timp,nu exista scuza pt simplul abandon al unei persoane,pentru tradare,minciuni si prefacatorie. Consider ca atata timp cat lupti cu rabdare si daruire,lupta iti va fi rasplatita cu un succes. Probabil nu toti cred la fel. Dar nu-i nimic,roata se intoarce...candva...si sper ca atunci sa fiu eu cea care o sa lumineze pentru ca nu mai vreau sa fiu pusa la pamant. :)

Postare scrisa pe 25 iulie si gasita astazi. :)

miercuri, 18 iulie 2012

O zi oarecare

Aproape tot timpul caut in ceilalti cate ceva. Nu lucruri materiale,nu la asta ma refer. Chestiile de genul chiar nu ma intereseaza. Hm...insa as putea fi numita materialista pentru ca mereu caut si caut lucruri sufletesti: ganduri bune,sentimente,lucruri calde. Oamenii calzi ma atrag ca pe un magnet. Si se intampla tot mai des asta... Am observat ca prefer sa vorbesc cu un om cald,bun si linistit...decat cu un nepasator,indiferent,arogant. Iar acest lucru l-am observat intr-o confruntare cu doua femei: am vazut ca in ciuda faptului ca erau surori...pe mine m-a "atras" cea mai calda. Probabil s-a intamplat fara voia mea sa-i acord mai multa atentie uneia dintre ele,nu stiu exact. Aproape tot timpul am fost in lungi dispute cu mine insami. De multe ori reuseam sa fiu mai mult la extreme: ba foarte energica, ba foarte calma. Impulsivitatea ma facea sa tip,ca apoi sa-mi para rau si sa nu mai pot face nimic,sau sa incep sa repar lucrurile. Calmitatea facea ca lucrurile sa decurga prea lent,insa ma asigura ca niciun conflict nu va fi prin preajma. Mereu oscilam. De aceea am fost cu ochii tot timpul dupa un echilibru intre cele doua si totodata am inclinat balanta spre calmitate pentru ca ma ferea de situatii neplacute. In ceea ce priveste caldura sufleteasca,odata cu timpul am inceput sa o caut si mai mult si mai mult. Posibil ca tot odata cu trecerea timpului sa fi devenit mai sensibila deoarece in evolutia mea am observat ca in fiecare an am fost oarecum mai echilibrata,mai linistita,mai sensibila si mai dornica de afectiune. Parca sunt un pisoi lenes care cere tot timpul caldura si mangaiere sau o planta care in loc sa se "intinda" dupa lumina,se intinde dupa afectiune. Cred ca toti oamenii isi doresc asta pe parcursul vietii. Toti viseaza la o viata linistita,plina de lucruri frumoase. Asa visez si eu mereu si imi spun ca as vrea sa fie asa si asa si asa. Imi e frica de toate momentele urate care o sa vina la un moment dat fiindca sunt constienta ca...la un moment dat o sa vina. Mi-ar placea sa nu existe...sau sa le inchid "usa-n nas" cand vor veni. Dar nu se poate. Asa e viata: acum lina, peste 5 minute zbuciumata.


P.S.: De cate ori te vei gandi la un rau care curge...gandeste-te la viata ta. Insasi viata ta este ca un rau. Incearca sa curgi lin,ca apa, nu sa ramai pe loc asa cum fac bolovanii din ea. Pe curand...

luni, 28 mai 2012

O vineri... urmata de o sambata.

Fix in acest moment ma simt incapabila sa spun ceva. Nu pentru ca nu as putea sa fac asta ( Stiu ca pot! Stiu ca vreau sa fac asta! ) ,ci pentru ca e ceva nou. N-am mai scris niciodata despre...asa ceva. Incerc sa-mi caut in cap cuvintele necesare pentru a contura ceea ce vreau sa conturez, sa fiu subtila si concreta in acelasi timp. O sa fie putin dificil... dar,vedem la sfarsit ce-a iesit din toata postarea aceasta. :D


In acest sfarsit de saptamana mi s-a spus ca sunt "inteleapta". A fost unul dintre momentele in care am ramas oarecum fara glas. Stiu doar ca un zambet de uimire si incantare mi s-a plimbat pe fata. Pentru mine a fost chiar un compliment , un lucru frumos care mi s-a spus. Poate daca mi s-ar fi spus "Esti frumoasa!" sau "Imi place camasa ta!" ...sau orice altceva...nu m-as fi simtit atat de bine, atat de EU in momentul acela. Chiar am intalnit oameni intelepti si m-am gandit: " Oare cand o sa ajung si eu sa am macar 30% din intelepciunea lor?" . Nu  cred ca sunt inteleapta in adevaratul sens al cuvantului si nu cred ca dau dovada de acea intelepciune pe care o am, tot timpul, insa... sunt multumita ca,macar in anumite situatii reusesc sa tratez lucrurile intr-un mod intelept. Acum am dovada ca cei ce au trecut prin viata mea si carora le-am admirat intelepciunea,nu au trecut degeaba, ci am reusit sa imprumut ce era mai frumos la ei... lucru care ma bucura.

marți, 22 mai 2012

Uneori...



Toate povestile ce se nasc in mintea noastra incep cu “Daca”. Ei  bine,a mea incepe cu “Uneori”.
Uneori,cand soarele e pe cer in partea dreapta si luna in partea stanga (asa cum imi place mie) si cand cerul e senin dar cu tenta rosiatica, imi place sa zbor. Si atunci cand zbor,chiar zbor. Peste tot. Peste oameni,peste tinuturi,peste intamplari,masini si sentimente. Zbor peste tot,peste tot ce imi place. Zbor cu gandul. Da,doar cu gandul. Incerc sa ma obisnuiesc cu toti si toate. Vad oameni tristi si atunci ma intristez si eu. Ma simt neputincioasa in fata lor ,fiindca nu sunt fizic prezenta ca sa le alin supararile. Nici macar nu pot sa le spun 17 cuvinte. Vad oameni fericiti si atunci pierd minute in sir bucurandu-ma si eu de ei,razand si eu “de rasul lor”. Vad oameni ascunsi “in carapacea lor”,nestiind cum sa iasa la suprafata teferi,fara sa-i faca pe ceilalti sa sufere. Acestia sunt cei mai “in belea”,fiindca stim cu totii cat de greu este sa iesi dintr-o situatie bine si sa vezi care este granita dintre: a-ti spune parerile,a nu-i leza pe ceilalti si a respecta normele politetii. Vad oameni si oameni ; caractere si caractere ; chipuri si chipuri ; activitati si activitati ; evenimente si evenimente. Toate acestea imi atrag atentia. Unele ma inspira,altele imi starnesc curiozitatea si altele ma alunga intr-un mod indirect. Apoi plec spre locurile unde imi pot “aseza” gand cu gand in minte. Aripile mele ma conduc spre locuri linistite: spre marea al carei sunet ma trimite departe sau spre eternul munte alaturi de puritatea si apasarea lui sufleteasca. Mi-e greu sa aleg un singur loc in care sa merg. Caut liniste in amandoua…si o gasesc. Ce pot sa cer mai mult? Cum sa fiu egoista si sa spun ca prefer marea, sau prefer muntele? Nu! Zbor spre amandoua...si imi asez gandurile in ordine,reflectez asupra a tot ce am vazut si plec mai departe. Si nu stiu cum se intampla ca tot timpul zbor,calatoresc…poate si pentru ca “UNEORI…” viata insasi este un lung drum in care fiecare merge in ce directie vrea,iar la sfarsit toti oamenii observa ca “UNEORI…” timpul trece.
P.S.: Uneori…gandul meu poposeste si la tine.Te rog doar sa ai grija de el,fiindca altfel se va pierde si nu va mai sti in ce directie sa o ia…iar atunci nu va mai zbura,ci va cadea in gol…
                                                                     D. M.C.