sâmbătă, 20 aprilie 2013

Unde esti , fluturas?

Nu stiu unde sunt. M-am pierdut pe drum...


Ma aflu intr-o criza de regasire a propriului meu suflet. Sunt irascibila. Ma aprind intr-o secunda. La orice cuvintel spus aiurea, deja fac spume la gura de nervi. Ma enerveaza toate lucrurile. Nu mai stiu cine sunt si ce vreau. De fapt, nu mai vreau nimic. Simt ca nimic nu mai fac bine, ca oamenii vor sa-mi puna "bete-n roate" si ca pluteste ipocrizia in aer. Oriunde m-as uita in jur, nu vad decat actori de teatru, iar scenariul mult apreciat este chiar viata. Si ma revolt. Imi pun masca de om nebun si revoltat, gata sa inceapa un alt Razboi Mondial pentru a face dreptate. Nu ma intrebati de rezultat, fiindca risc sa intru in depresie daca ma gandesc la el. Rezultatul este DEZASTRUOS. Evident, eu par omul anormal intr-o lume aparent normala. Nu, nu-i asa. Sunt omul prost, care vrea sa fie corect, care vrea sa spuna ce si cand are ceva de spus, care evidentiaza adevarul facandu-i pe ceilalti sa se sifoneze. In minunata noastra epoca, oamenii care au aceeasi definitie ca mine , sunt considerati prosti. Rezultatul scenariului? Mi se spune cu nonsalanta ca... "Stii, in viata, chiar daca ai dreptate, trebuie sa pozezi in omul linistit, nepasator, sa fii cu nasul pe sus, dragut, "lapte si miere" fiindca asa apari bine in fata celorlalti." Pe bune?! Adica insinuati sa fiu genul ala de om , pe care l-am urat toata viata, adica 19 ani, o luna si 3 zile? Sa fiu "mutu' f*te pamantu' "? Doamne Fereste-ma!!! Nu, Doamne Dumnezeule, Sfinte Arhanghel Mihail ,ocrotitorul meu si voi toti Sfintii existenti sau inexistenti, sa nu ma transformati vreodata in genul de om cu doua fete, de la care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Prefer sa raman asa, sa spun verde-n fata cu riscul ca ceilalti sa dea ochii peste cap, cu riscul de a primi drept raspuns fete de oameni care se cred superiori. Si nu pot, da? Nu pot sa fiu linistita in momentul in care am dreptate! Nu pot sa-mi pun ochelarii de soare , sa-mi afisez noul look si noul ruj pe buze si sa defilez cu mersul de lady ca si cum: "Vai, eu?! Eu vad adevarul, dar hai sa ma complac, sa-mi iasa rochia Mariei L. Hohan nesifonata, sa ies basma curata, caci na, asa e mai bine. Sa ma vada lumea asa linistita, in banca mea si nici ca nu ma banuiasca de ceva." Hai sa nu ne mai vindem castraveti murati unii altora. Caci stim bine cum stau lucrurile.

Asadar, sunt irascibila. Ma consum, simt cum am niste piticei pe creier care se razboiesc atunci cand vad anumite nedreptati sau cand simt ei ca lucrurile nu se intampla cum ar trebui. Si poate ca ei nu s-ar razboi atat, dar...cand vad nonsalanta oamenilor, relaxarea si sictirul cu care trateaza situatiile...atunci ei creeaza un adevarat vartej in capul meu.


P.S.: Am nevoie de un calmant. Daca are cineva calmantul potrivit, 0749 *** *** . Multumesc anticipat.

vineri, 12 aprilie 2013

O viata - un om - un suflet.

Am avut niste luni...niste saptamani...niste zile atat de grele, incat nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce e si ce a fost in sufletul meu. Nimeni nu stie cat am mai oftat in adancul inimii mele. M-au vazut tacand, m-au vazut cateodata abatuta si cateodata cu ochii in lacrimi,apoi m-au vazut imediat zambind, m-au vazut puternica, asta ca sa dau impresia ca sunt puternica...dar cum altfel as fi putut sa fiu cand tot ce-mi doream era ca cei din jurul meu sa tina capul sus indiferent de durerea din sufletul lor? Ei tot la mine veneau, tot de la mine voiau incurajare, tot de la mine voiau o vorba buna. Iar eu trebuia sa fiu acolo pentru ei. Nimeni nu stie de cate ori m-am renascut din propria cenusa...fiindca mereu eram prezenta si saream in ajutorul fiecaruia, uitand ca si eu am nevoie de refacere, am nevoie de intelegere si de putina reculegere. Nu mi-a fost usor. Eram cea mai mica din familie si totusi cea care ii sprijinea pe toti. La mine nu exista "Nu putem face asta." . Intotdeauna spuneam ca eu pot, ca eu fac si ii incurajam si pe ei...desi poate aveam si eu un bac in fata, o admitere si niste ganduri in aceste privinte, eu ma implicam si in activitatile lor. Am incercat sa le fac pe toate. Poate n-am reusit de fiecare data, dar m-am straduit ca totul sa fie bine si totul sa fie perfect facut(doar sunt o perfectionista, se stie). Am si acum momente ascunse in care nu mai pot si ma opresc efectiv in loc si plang. In momentele acelea nu stiu ce sa fac... Plang de neputinta, plang de dorul bunicii, plang fiindca vreau ca totul sa fie bine. Ma zbat, renunt la mine doar ca sa fie totul bine. Nu vreau sa se uite cineva la mine cu mila, nu vreau sa se vada suferinta imensa din sufletul meu. Nu ma las invinsa.
 Mi-e dor de bunica...atat de dor incat nu pot explica acest sentiment. M-a crescut de la 1 an si 5 luni...m-a invatat atatea si a fost alaturi de mine cu o vorba buna de atatea ori, incat...cum as putea sa fiu altfel?! Nimeni nu poate spune ca stie ce simt...fiindca e imposibil. Pana nu treci prin asa ceva...nu intelegi. Ma gandesc ca si-ar fi dorit sa fiu puternica si merg mai departe cu capul sus. Nu vreau sa las nimic sa a doboare. Nu vreau sa dau satisfactie nimanui si nu vreau sa ma creada cineva vulnerabila. Nici pe departe. Orice latura sensibila si vulnerabila a mea trebuie tinuta ascunsa. Trebuie sa fiu aici, sa fiu stalpul de sustinere al celorlalti si trebuie sa am coloana vertebrala dreapta. Nu ma las. Nu ma las batuta. Nu vreau si nu trebuie.