“Cine ma poate impiedica sa scriu, de pilda, despre iubirea tulburatoare dintre un cerc si un cub, care visau sa renunte la perfectiune si sa se transforme, de dragul de a fi impreuna, intr-un banal triunghi?... Matematic, stiu, e imposibil. Scriitorul insa, exact ca iubirea, poate face totul posibil, daca are indrazneala de a stabili regulile lui, cu care, eventual, sa fie de acord macar inca un om...” – Mihaela Radulescu

http://www.youtube.com/watch?v=pe46H9VeKXg


Bucuresti. 25 mai 2013. ora 5 dimineata Cineva doreste sa faca o poza farfuriei cu tortul. Raman nemiscata. Apoi cer, din curiozitate sa vad poza. Raman uimita. Un mic detaliu aparea in poza. Zambesc si incep sa-mi savurez tortul. Apoi cer poza...simt ca o vreau neaparat.

N-am explicatie pentru asta. Pur si simplu stiu ca nimeni nu realizeaza ce reprezinta, nimeni nu stie cine e acolo...si nimeni nu-mi cere argumente cu privire la acest subiect. Se intampla asta cand imi e dor. Si se mentine pentru cateva zile...in functie de cat de mare este dorul. Nu pot sa ma mint la infinit...desi fac asta. Nu pot sa ma ascund la infinit...desi fac asta. Stiu, stiu, stiu ca ceea ce face visele imposibile este teama de esec...stiu acest citat...dar...rabdare...

In timp ce eu ma topeam pe melodia de mai sus...fiindca mi se parea atat de minunata...primeam mesaje consecutive care erau cam asa "Te iubesc." ; "Atat am vrut sa-ti spun. Tip in gura mare ca te iubesc si mi-e dor enorm de tine!" ; "Tipa aia mica o iubesc cu toata fiinta mea, tipa aia mica mi-a dat viata peste cap, tipa aia mica a reusit sa ma faca sa plang, tipa aia mica ma face sa sper, o iubesc fara ca ea sa stie. Si da,chiar te iubesc chiar daca pare o utopie." Ce sa mai spun? :| Pielea mi s-a transformat in piele de gaina...stomacul mi s-a strans cat un pumn...

"Te iubesc"... doua cuvinte atat de pretioase. Pretioase pentru mine, obisnuite pentru altii. E atat de greu sa le rostesti...La inceput te urmareste teama de a fi respins, teama de a fi umilit de catre celalalt, teama de a nu sti cum va reactiona. Si oricat ti-ai dori sa le spui...ai gura inclestata. Doar privirea te da de gol. Apoi odata spuse...astepti un zambet din partea celui de langa tine, sau un raspuns pe masura. Din nefericire, exista si momente in care nu primesti nimic. E crunt sa vezi ca omul caruia i-ai spus ca-l iubesti nu simte nici macar 50% din ceea ce simti tu...si ca nu reactioneaza in niciun fel. In momentul acela simti cum cazi in gol...cum totul se cutremura in jurul tau. Te simti neputincios, te simti inutil fiindca nu ai putut sa faci un om sa simta acelasi lucru...si te simti un nimic. Iti promiti atunci ca nu vei mai iubi pe nimeni, iti promiti ca si daca o vei face nu vei mai spune aceste cuvinte...iti spui ca roata se intoarce.

Da, am trecut prin asta. De aceea imi pare rau ca nu am putut sa raspund mesajelor asa cum ar fi trebuit. NU AM PUTUT. Inima mea este inchisa cu un lacat. Ea nu simte nimic in aceasta perioada. Imi pare rau pentru omul extraordinar care le-a trimis. Imi pare rau ca sunt atat de...ciudata. Si poate putini ma inteleg...dar eu nu pot sa-mi invat inima sa iubeasca. Nu pot nici sa-i spun pe cine sa iubeasca. Ea a fost invatata sa iubeasca tocmai cand credea ca nu va iubi niciodata si tocmai cand nu se astepta. Dar nu de catre mine. Eu sunt doar sclava inimii mele. Ea dicteaza, eu execut. De aceea o las libera...o las sa simta si sa faca ce vrea. Ii mai impun restrictii, dar niciodata nu o oblig sa iubeasca pe cine nu vrea. Cel care a avut rabdare sa o invete acest lucru este responsabil de tot. Eu nu fac decat sa scriu ceea ce inima dicteaza, sa spun ceea ce inima dicteaza si sa fac ceea ce ea dicteaza. Imi pare rau ca inima mea este atat de incapatanata, atat de razboinica si atat de ciudata. Mi-as dori cateodata sa-mi faca viata mai usoara...dar nu, e imposibil. Inima razboinica!

P.S.: In ultima perioada am incercat sa pun poze pe blog si la alte postari si nu se incarcau. Tocmai poza aceasta s-a incarcat , din toate incercarile mele precedente! Internet nemernic...