Revin pe blog pentru a nu stiu cata oara.

Revin ca de obicei. Revin cand sunt goala pe dinauntru. Cand ma simt ca o floare ofilita. Revin cand am foarte putine lucruri si foarte putini oameni pe care ii mai iubesc. Revin fiindca sunt dezamagita de mine,de oamenii din jurul meu. Revin fiindca am uitat de multe,inclusiv de mine si de sufletul meu. Revin si voi reveni mereu pentru ca inca mai am unde sa ma intorc.

Si ma intorc aici,in locul unde mereu imi gasesc linistea, in locul care intotdeauna ma asteapta, aici unde nimeni nu pune intrebari,unde nimeni nu cauta raspunsuri lungi si complicate.

De mult timp incerc sa revin. Poate nu gasisem contextul potrivit, poate nu eram suficient de hotarata sa revin...insa acum e momentul potrivit.

Am ajuns unde nu am mai fost de mult. Si aici ma refer la viata mea... Sunt multe de povestit. In timp,voi povesti tot. Acum ... ma aflu in mjlocul unui curs de analiza. Imi vine sa ... vars tot veninul acumulat de aceasta facultate. In fiecare zi descopar ca imi place din ce in ce mai putin. Ma chinuie psihic intr-un mod cumplit. Imi scade stima de sine din ce in ce mai mult. Ma face sa ma simt din ce in ce mai incapabila,mai proasta (caci acesta este cuvantul potrivit). Da,eu mi-am ales-o. Eu mi-am conturat viata,viitorul si tot. Dar am vrut altceva. Am vrut sa ma stimuleze,sa ma faca sa fiu buna,capabila in acest domeniu. Am vrut sa imi stimuleze gandirea,sa ma faca mai isteata,mai conservatoare, sa ma ajute sa imi intind aripile ca sa pot zbura dupa 3 ani la sfarsitul ei. Am vrut sa gasesc oameni capabili,frumosi sufleteste... Si nu robotei de biblioteca,balbaiti si inculti. Am vrut sa ma stimuleze sa imi placa materiile lor, sa si le promoveze intr-un mod frumos. Mi-am dorit sa scap de niste profesori de liceu care te tratau cu indiferenta doar pentru ca stiau ca toti trebuie sa termine liceul doar pentru ca e un colegiu national de renume in judet. Pentru ca am vrut sa scap de ei m-am gandit ca aici,unde "facultatea este facultativa" profesorii ne vor trata la un alt nivel...la nivelul in care ei isi doresc sa formeze niste oameni pentru viata. Se presupune ca noi, masinutele acestea teleghidate vom fi dupa acesti ani niste oameni licentiati in ceva... Intrebarea este: ce calitate umana avem noi? Cea dezastruoasa pe care ei ne-o transmit drept exemplu? Sa fim balbaiti,agramati,niste oameni care citesc dupa niste slide-uri si atat?

Nu oamni buni,nu! Acesta este doar un mod de a ne indobitoci. Iar noi,ca niste tineri la inceput de drum,nu vrem asta. Vrem libertate in gandire,vrem exemple bune de viata,vrem sa fim indemnati si ambitionati sa fim buni. Nu vrem sa fim tratati cu replici de genul "Nu stiati ca in viata nu este totul corect?!" si nici nu vrem sa ne chinuim sa luam 5 la materia unui om, om care poate la un examen de genul nici el nu ar lua 5.

Vrem sa promovam inteligenta,iar nu indobitocirea in masa. Suntem tineri,plini de speranta si vise. Nu ne taiati aripile,oameni buni! Lasati-ne sa zburam si ajutati-ne sa fim OAMENI, nu robotei!

Azi nu! Te rog eu nu!

Cum ar fi viata, oare, viata, daca totul ar pica din cer?! Ar fi ca un globulet roz, in care am avea de toate, de la pantofiori roz, agrafe roz, ingerasi in jur si masinuta decapotabila roz! La dracu'! Unde traiti, oameni buni? In ce buncar? In ce loc? Pe ce pajiste? Chiar ganditi cu creierasul vostru? Sau actionati fara sa ganditi?

Poate ca iarasi sunt eu singura nebuna din ecuatie. Sau doar in aparenta, caci in esenta, tare mi-ar placea sa realizati ca EU si numai EU am dreptate in aceasta propozitie. Nu sunt nici vreo narcisista , nici vreo indragostita de propriul ego... insa am argumente care pot dovedi ca pot cat de cat sa iau niste decizii bune. Acord circumstante oamenilor din jur, poate prea multe, insa...pana la un punct. Se pare ca oamenii iti pot oferi surprize oricand, inclusiv dupa 4 ani de cunoastere. Stiu ca nu am dreptul sa critic opiniile lor. Stiu ca exista toleranta in lumea asta si ca eu trebuie sa folosesc aceasta toleranta , fiindca altfel nu s-ar mai fi "inventat". Insa pana la un punct. Apoi...daca nu sunt eu toleranta...atunci cine??!!

Iert cu nonsalanta aproape "de toate". Am o gama variata de lucruri peste care trec cu nonsalanta. Anume: de la inselat...pana la datul cu ciocanul in cap. Poti sa ma omori, eah, te iert! Insa...am si eu niste limite. Nu accept insa: sa-mi strici planurile, programul, sa nu-ti respecti promisiunile, sau sa anulezi intalniri, plecari, etc. Cand un om imi distruge programul, sunt debusolata. Imi este atat de greu sa-mi refac totul...incat...pfff... e groaznic. Stiu, stiu, stiu ca suna ciudat, dar asta sunt! La mine nu pica nimic din cer! Putine lucruri cad efectiv fara motiv. In rest, perfectionismul este la putere. Asa ca...asta nu iert. Nu iert lasatul balta. Asa ca, draga mea, imi pare rau. M-ai lasat balta intr-un moment crucial. Urasc oamenii nehotarati. Urasc oamenii care nu stiu niciodata ce vor, care nu au un cuvant de spus, care nu-si asuma vorbele. Nu te urasc,inca, draga mea, insa...mi-e greu sa cred ca voi mai putea vreodata sa-ti adresez mai mult decat un salut....si acela, din politete doar. Nu pot! Efectiv nu pot sa iert asa ceva.

Si intr-o zi... am revenit.

Imi era dor sa scriu, sa ma regasesc in fiecare cuvintel, sa simt ca scriu fiecare litera cu patima omului care simte atat de profund fiecare idee exprimata. Imi era dor sa arunc aici sentimente, ganduri, neplaceri, dureri si bucurii. 
A trecut atat de putin timp de cand nu am mai scris...si totusi mi se pare o eternitate. Raman surprinsa de cat de multe se pot schimba in cca. 2 luni. M-am schimbat eu,in primul rand. Dar asta nu mi se mai pare nimic nou. Acest proces avanseaza zilnic. Sunt om. E normal sa ma supun schimbarilor. Nu-i nimic de speriat! Undeva, acolo, printre cuvinte aruncate si idei parasite inca mai gasim de toate: de la sensibilitati parasite pana la melancolii si istorii melodramatice. :))
Nu cred ca m-as fi reapucat de bloggerit daca nu m-ar fi miscat astazi ceva atat de tare incat sa faca inima mea rece sa se cutremure.

Azi. Dimineata. Cam 8 jumate dimineata. Si eu...un om matinal fara motiv. (pare-mi-se ca deja corpul meu e prea odihnit si-mi da trezirea devreme). Nu-i nimic nou faptul ca dimineata sunt vesnic somnoroasa timp de vreo ora sau doua. Mai mult cu ochii inchisi imi caut o cana in care intentionez sa-mi prepar ceva ce contine cofeina. Dar...singura?! Nu are niciun farmec o cafea bauta singura. Nu vreau sa ma inec in ganduri, idei...si nici sa adorm cu cana in mana pana dau pe gat lichidul inchis la culoare. Asa ca...ce-ar fi sa imi invit bunicul la o cafea? Cum era evident deja... pun in practica ideea. Nimic nu poate fi mai frumos dimineata, decat o cafea  bauta la rasaritul soarelui, acompaniata de discutii, povesti despre "vremurile trecute".(nuuu, nu, chiar vi se pare ca eu stau aproape cu gura deschisa cand cineva imi povesteste verzi si uscate....daaaa, sunt sigura ca vi se pare :-" ) La un moment dat, din una in alta, vine vorba de certuri...moment perfect in care ma trezesc de-a binelea si incepa explica teoria teoriilor, haaa, cu gura mare... Eram practic in elementul meu :))). Nici macar nu ma certam cu el si deja se aprindea gagica. Vorbeam despre certuri in general...si eu eram in elementul meu :))). Saracul bunic, calm din fire si foarte chibzuit, om pe care l-am descusut dimineti la rand la cafea si de la care am aflat extrem de multe lucruri...se uita la mine zambind. Mi-am dat seama ca deja debitul meu verbal fortase nota, de data asta. (Mda, nimic nou!) Ma opreste, pastrandu-si zambetul pe buze si imi spune: "Stii ce a spus Florin Piersic intr-o zi la televizor, cand a fost intrebat de ce nu da curs unor certuri,sau discutii aparute in presa? (Clar nu stiam. Mai rar ma uit la televizor. )A spus: ''Oricum nu port pica nimanui si nici nu ma cert cu nimeni,sunt prea batran ca sa mai am timp sa ma impac." - Aceasta era lectia de la bunicul meu. M-am oprit din vorbit, din respirat, din gandit. Am zambit si am ramas cu aceasta lectie in minte. Cum as putea sa nu ii dau dreptate?! Cum as putea sa nu ma gandesc in continuare la cuvintele pe care le-a reprodus? Avea dreptate... :( Timpul trece atat de repede, noi imbatranim si in loc sa ne chinuim sa le lasam celor din jur amintiri dragi cu noi, reusim doar sa cauzam neplaceri, certuri...fara a realiza macar ca in orice clipa puteam pleca...definitiv.

*@#$%^$&

Am vrut sa-mi asum ceea ce fac...si mi-am asumat. Am vrut sa fug...si am fugit. Am vrut sa fiu singura...si am fost. Am vrut sa tip...si am tipat. Am vrut sa demonstrez...si am demonstrat. Am vrut sa actionez prosteste...si am actionat. Am vrut sa gresesc...si mi-am asumat greseala. Am vrut sa nu ma gandesc la consecinte...si iata-ma, nici acum nu ma gandesc la ele. Am vrut sa fiu libera...si m-am bucurat de libertatea mea.

Sunt aici. Sunt pregatita sa imi iau viata in maini si sa o modelez cum vreau. Sunt pregatita sa fac ce vreau, fara sa intreb daca pot, fara sa intreb daca e bine, fara sa cer permisiunea cuiva. Libertate!

Mai trebuie sa fac un pas spre intrarea in noua viata. Stiu doar ca trebuie sa reusesc. :)

"Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." Victor Hugo

Dupa o zi agitata, tensionata, plina de vorbe spuse aiurea, pline de impresii false, sictir, neintelegeri si priviri aruncate in scarba...citesc acest citat, intr-un mod intamplator.

Intr-o secunda devin vulnerabila. "Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." ...

Vedeti voi... noi, reprezentantele "sexului frumos" suntem ca niste leoaice: ne luptam cu viata zi de zi, ne luptam cu voi,barbatii... si cu mofturile voastre, cu placerile voastre si cateodata cu lipsa voastra de finete. Incercam sa facem fata tuturor situatiilor. In fiecare dintre noi zace o Xena...sau o Ioana D'Arc pregatita sa intre in lupta in orice secunda pentru ceea ce-i apartine sau pentru cei din jurul ei. Suntem tot timpul in miscare, rezolvam situatii, impunem respect, aruncam priviri ucigatoare , mutam muntii si taiem in carne si oase. Devenim pe rand: fiice, surori, prietene, iubite, sotii, matusi, mame...si intotdeauna avem umerii incarcati de responsabilitati, de dorinte, de teluri. Suntem create pentru a lupta toata viata.

Ceea ce nu stiti voi si nu stiu daca veti invata vreodata...este ca oricat de bataioase am fi in viata asta a noastra pe Pamant, oricat de dracoase am vrea sa parem si oricat de orgolioase am vrea sa aparem in fata voastra... totusi Dracul nu este atat de negru pe cat pare. Circa doua cuvinte pot schimba atat de multe...atat,atat,atat de multe...incat nici nu va puteti inchipui. Iar aici nu e vorba neaparat de faimoasele "cele doua cuvinte". Nu...nu neaparat. In general cateva cuvinte (doua sau mai multe...) ne pot inmuia si ne fac mai vulnerabile decat ati fi crezut. Asta s-a intamplat in seara aceasta cu mine... Citatul de mai sus m-a facut sa ma pierd in timp si spatiu. E atat de sublim si de profund incat...cred ca pentru cateva secunde am uitat si sa mai respir... Am fost impresionata...cu toate ca l-am citit la cineva, intamplator...si nici macar nu-mi era adresat. In cateva secunde l-am analizat punandu-ma in locul celui ce l-a scris...si...m-am regasit mult in aceste cuvinte...

"Căci am trăit ca să te aştept[...]" - Asteptarea...reprezinta riscul pe care ti-l asumi atunci cand nu mai gasesti alta solutie in rezolvarea unei situatii. Asteptarea vine cand nu mai ai nici puterea de a face ceva, nici speranta de a mai solutiona ceva... Vine fix cand refuzi sa pui lacatul unui capitol si cand refuzi sa-l inchizi undeva si sa nu-l mai deschizi niciodata. O viata dedicata asteptarii este mai mult decat o dovada a faptului ca nu au mai existat lacate in peisaj,  nici capitole si nici situatii incheiate... Este dovada pura a loialitatii unui om, a increderii si a puritatii lui sufletesti... Asteptare, dulce asteptare...

"[...] în inima mea băteau paşii tăi." - Inima...coltul cel mai ascuns, mai plin de speranta si mai plin de iubire din corpul nostru. Inima...filtrul vietii noastre. Acolo "bateau pasii tai"... Cat de mare poate sa fie conexiunea dintre doi oameni astfel incat inima unuia sa bata cu regularitatea pasilor pe care-i face celalalt? Cat de mare sa fie legatura dintre doi oameni? Cum poate inima sa detina controlul suprem? El sa paseasca, oriunde, oricand...iar inima ta se conecteze la ritmul pasilor lui?...

Aparent, citatul pare a fi o metafora... o fraza plina de subiectivism, de irealitate si de exagerare. Insa, daca pastrunzi in adancul intelesului ei...realizezi cat adevar ascunde.
Aceasta este traiectoria noastra, a oamenilor: suntem pusi in situatii pe care nu stim sa le rezolvam/ nu stim sa le tratam...apoi asteptam...si tot asteptam... Asta pentru ca nu stim cum sa-l abordam pe cel de langa noi. Nu stim cum o sa reactioneze. Apoi traim cu impresia ca intr-o zi o sa ne pice rezolvarea din Cer, sau ca o sa ne trezim intr-o dimineata mai luminati la minte. In tot acest timp in care noi lasam asteptarea sa ne ocupe cu totul viata... inima noastra bate...si bate...bate in ritmul in care celalalt, de acolo, de departe... paseste. Astfel, legatura este indestructibila. Bataile tale, depind de regularitatea pasilor celuilalt. Nu mai sunteti doi...deja ati devenit doi in unul, fara ca voi sa stiti... :-<

O alta latura a mea...

Inainte de toate, vreau sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Nu e intamplator faptul ca ieri dimineata m-am trezit si stiam cu cat se va mari nota aceea. Realitatea a "copiat" visul. Acelasi lucru mi s-a intamplat in clasa a VII-a, cand am avut aceeasi nemultumire fata de o nota la aceeasi materie...si realitatea a "copiat" visul si atunci. Nu sunt cel mai credincios om din lume, cu toate ca ar trebui sa ma indrept mai mult in directia aceasta; nu merg la biserica pe cat de des as vrea. Am momente in care-i intorc spatele lui Dumnezeu. Apoi ma blamez pentru asta si-mi intorc fata la El. Cu toate acestea, stiu ca El este acolo mereu si are grija de mine. Imi accepta toate schimbarile si-mi indreapta pasii spre bine si nu spre rau. Ii multumesc pentru cat imi da, fiindca stiu ca imi da atat cat imi trebuie. Ii multumesc totodata pentru ca i-a ajutat pe toti oamenii din jurul meu. M-am rugat pentru ei in aceeasi masura in care m-am rugat si pentru mine. Ajunsesem sa sufar pentru nemultumirile lor mai mult decat sufeream pentru propria mea nemultumire. O sa fie bine...pentru toti! Dumnezeu nu ne lasa, cu toate ca noi tindem sa credem asta cand vedem ca ceva nu ne merge bine.

Cand ceva rau ni se intampla, avem inclinatia de a spune ca Dumnezeu ne-a adus acel lucru in viata noastra: boli, accidente, necazuri, neajunsuri, esecuri, despartiri, moarte. Nu, Dumnezeu nu ne da lucrurile acestea. El doar permite sa apara. Dar nu intr-un mod intamplator. Vrea sa ne vada reactiile in astfel de situatii. Iar cum noi suntem vulnerabili, mai mereu uitam de El cand suntem in situatii dificile. Spunem ca: "Suntem ocupati!". Sau...ne aducem aminte de El doar pana reusim sa trecem de anumite momente cruciale, pentru ca apoi sa uitam. Uneori suntem prea fericiti pentru a ne aminti ca exista cineva, acolo Sus, care ne vegheaza si ne aminteste din cand in cand ca nu suntem singuri. 

Povestea mea cu Dumnezeu (fiindca asa imi place sa o numesc), incepea acum mult timp, pe vremea cand eram mica, mica, mica. Personalitatea dificila cu care am fost nascuta si pe care o am si o educ in continuare, ma facea sa nu suport legatura cu Dumnezeu prin simplul fapt ca eram obligata sa-mi spun rugaciunea seara de seara, sa stau la slujba in biserica timp de cateva ore si sa fiu cuminte in biserica. Ura fata de a respecta anumite reguli ma facea sa ignor orice tinea de religie. Cu toate acestea, ii respectam pe cei care aveau credinta in suflet. 

Si timpul a trecut...am inceput sa accept ideea de Dumnezeu, sa cred in El, sa merg in Biserica... dar nu suficient. Aveam multe intrebari fara raspuns si nimeni nu era dispus sa-mi ofere explicatiile necesare in ceea ce priveste credinta. Mai primeam din cand in cand cate un raspuns, insa nu suficient de convingator pentru micutul om. Nu eram convinsa per total de ideea aceasta a faptului ca exista Dumnezeu.

In urma cu trei ani, pe vremea cand inca eram in cautari de raspunsuri, am ajuns la o Biserica. Am ajuns mai mult intamplator, dat fiind faptul ca in general toata familia are credinta in sange. Dupa ce am asistat la slujba, in sufletul meu s-a nascut ceva ce nu pot explica. Preotul acela, care mai tarziu avea sa devina duhovnicul meu, mi-a trezit in suflet ceva ce, probabil, exista fara stirea mea...si anume: credinta. Modul in care predica, asemanarea extraordinara pe care o faceam cu Dumnezeu (ca sa nu mai spun ca seamana izbitor de bine cu Parintele Arsenie Boca), explicatiile uimitoare pe care le dadea, modul in care ii "ademenea" pe crestini la o viata mai buna... toate acestea m-au doborat. Acela a devenit locul meu de suflet, unde merg si ma rog, unde merg si ma incarc cu bunatate atunci cand simt ca m-am inrait din cauza situatiilor din viata mea, unde plang atunci cand ma simt incarcata negativ...si unde dorintele mele iau contur. Preotul, prin discutiile pe care le-am avut ulterior, m-a facut sa inteleg atatea...si mi-a raspuns la toate intrebarile. Desigur ca n-am reusit sa fiu un crestin suficient de bun. Niciodata nu o sa reusim sa fim atat de buni pe cat ar trebui sa fim in fata Lui. Nu merg saptamanal la Biserica acolo, insa am observat ca de cate ori simt nevoia sa ajung acolo si in definitiv fac asta, de atatea ori invat de ceva. Mi s-a intamplat sa fiu dezorientata, sau sa-mi doresc ceva, sau sa vreau o cale de iesire, sau un raspuns... De cate ori am mers, acolo le-am gasit pe toate. Poate ca este intamplator, insa... plecam de acolo si stiam fie: ce trebuie sa fac, fie sa ma inarmez cu rabdare. Duhovnicul meu mi-a spus sa vorbesc cu Dumnezeu tot timpul. Oriunde merg, sa nu fac abstractie de El. Si El ma va ajuta. Asa am facut. 

La inceput nu stiam daca acest lucru va functiona. Mi-era greu sa cred ca as putea vorbi cu Dumnezeu si El ma va ajuta. Si usor usor am incercat. I-am cerut cate un semn...ca sa procedez bine in viata...si m-a ajutat. De atunci am incetat sa mai fiu Toma necredinciosul. E mereu cu mine, aici. Si stiu ca ma ajuta. Iar daca lucrurile nu se intampla asa cum vreau eu, asta nu inseamna ca a uitat de mine...inseamna doar ca are planurile mai bune pentru mine. Mi s-a intamplat sa fiu si nemultumita pentru ca simteam ca oricat m-as ruga, ceea ce vreau eu nu se va intampla. Dupa un timp, mi-a demonstrat ca mi-a adus ceea ce voiam fix cand a trebuit si cand am avut nevoie. Si nu inainte. Dumnezeu exista doar pentru cei ce cred in El. El nu te obliga sa crezi in El, nu te obliga sa faci fapte bune, sa fii un bun credincios... dar... sa nu te astepti sa primesti in schimb tot lucruri bune...pentru ca nu se poate acest lucru. 

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot! 

P.S.: Am avut intentia sa scriu doar cateva randuri despre credinta ca apoi sa trec la altceva...insa am fost atat de captivata incat as mai fi scris muuulte. Sunt multe de povestit la acest capitol. Mi-as fi dorit sa mai scriu despre credinta pe care o are in suflet Dan Puric, credinta evidentiata in cartea sa, "Cine suntem"...despre o manastire de la Busteni, a carei poveste este uimitoare si despre cateva Pilde ce mi-au ramas intiparite in minte pe parcursul timpului. Poate in viitorul apropiat o sa despic firul in patru si o sa mai scriu despre cele mentionate mai sus. Doamne-Ajuta! 

Azi, o zi a concluziilor.

17:00

Eram acolo, printre zecile de oameni. Singura. Nu ma vedeam de ceilalti, dadeam din coate pentru a ajunge acolo, in fata, pentru a tipa de bucurie. Inima imi batea , imi sarea din piept. Picioarele mi se inmuiau teribil incat ajunsesem sa ma bucur ca daca voi pica sigur ma va prinde cineva. Blestemam minutele, tensiunea aceea si atmosfera de o usoara dezolare. Aveam secunde in care credeam ca nu mai respir fiindca aveam un nod in gat. Repede au trecut prin mintea mea imaginile persoanelor pe care nu voiam sa le dezamagesc. In minutele acelea simteam cum sunt rupta de realitate...cum aud undeva in fundal, oarecum in departare niste tipete de fericire si niste tipete de tristete... 

Ajung acolo si simt cum ma plesneste o durere de cap, ca si cum capul mi s-ar fi spart in mii de bucati. Am crezut ca o sa cad acolo si nu o sa mai ridic. Fata mi s-ar fi scaldat in lacrimi, insa glandele lacrimogene au secat de mult. As fi tipat, insa nu m-ar fi auzit nimeni...asa ca mi-am ridicat capul si am plecat.

Gol in stomac? Cu ce ocazie? Dubiosenie.

Panicaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!! (Sau cum se spune mai nou: CRIZEALAAA!!!!!)

Nu stiu cum sa zic, dar maine cred ca scap de toata nebunia asta! Inca sunt lucida, cu picioarele pe Pamant, inca mai am par in cap, din fericire nu e alb si inca e blond, mai am si putin creier(restul s-a pierdut). Totul depinde de ziua de maine! :| Maine se arunca zarurile finale. Deja simt cum neuronii ramasi mi se degenereaza... Am avut si doua tentative de lesin...probabil sunt iarasi hipocalcemica, fiindca hipoglicemica sunt de mult. Pana acum,totul e perfect. Numai mie mi se pot intampla toate!!! Incep sa ma obisnuiesc cu toate! Maine o sa fie tragedia tragediilor!!! Panica, panica, panica!!!!!!!!!!!

Sa ne amuzam. Partea a II-a :)))

" In fiecare an e câte un scandal la bac. Și o să mai tot fie atâta vreme cât procentajul de promovare va fi mic. Pentru că se isterizează unii, aiurea, că sunt copiii bătuți în cap și se alege praful de viitorul patriei. De parcă toată lumea trebuie să aibă diplomă de bac, facultate și job la corporație. Dar asta e altă discuție.

Ce mă irită la culme este afirmația că bacalaureatul este cel mai important examen al vieții. În fiecare an ni se repetă asta la TV, iar ieri, după scandalul de la Bolintineanu (unde pana mea e liceul ăsta, care știe să-mi zică și mie!), ni s-a repetat cât pentru toate bacalaureatele cu camere video la un loc. Bacalaureatul e cel mult un examen de maturitate. Cu expresia sunt oarecum de acord, numai că, dacă iei 10 puștani de 18 ani, 9 dintre ei sunt orice altceva în afară de maturi. Pentru că n-ai cum să fii matur la 18 ani, oricât te-ai da tu pătrat în fața vecinilor tăi mai mici decât tine și oricât sex ai fi făcut până la vârsta asta.

Era ieri o piți blondă la Realitatea care o tot ținea langa că bacul e cel mai important examen al vieții. Cred că a fost așa de marcata de bac încât are în dormitor postere cu expresia asta. Cum pana mea poți să zici că un examen dat la 18 ani e cel mai important? Păi, o să tot dai examene propriu-zise și de alt fel de acum încolo. Eu pot acum, fără să mă gândesc prea mult, să dau cel puțin trei exemple de examene mult mai grele și mai importante. De pildă, ăla auto e mult mai important. Bașca, are și o componentă practică. Poți să conduci. D-aia l-am și picat de 4 ori, 2 la sală, 2 la traseu. Căsătoria îmi pare un examen mult mai nasol, ca să nu mai zic de examenul ăla pe care îl dai după 9 luni și continuă vreo 18 ani. O să tot fii violat de examene, mai ales de alea care nu-s scrise.

Toată treaba asta cu bani în sutien, SRI, camere video aduce cel mult a film porno făcut prost. E penibil. Ceea ce nu înțeleg unii e că, oricât ai fura tu la bac, la un moment dat ți-o furi și tu. Ca la Newton: acțiune-reacțiune. După bac vine facultatea. La Lumina, Bioterra și Spiru Haret n-ai stres mare. Nici la stat nu mai e stres așa de mare, că ăstora le e frică să nu-și piardă studenții, așa că o lasă mai moale. Așadar, să zicem că treci și de facultate. Chiar dacă am văzut elevi de nota 10 la bac care renunță după primele luni pentru că e prea greu. Pentru aceștia există întotdeauna meseria nobilă de șaormar (fără ironie!) sau împingător de bagaje la aeroport. Poți fi singurul șaormar cu 10 la bac! Trebuie să conteze pentru ceva. Bun, treci de facultate și trebuie să-ți iei un job. Și acolo o să afli că nu mai ești special și nu mai poți să furi ca să pari special. Roata se învârtește, vorba aia. La un moment dat toți ăștia care nu au nimic în cap, ci doar pe diplome, sunt loviți de soartă. Așa că nu înțeleg de ce se stresează lumea când copiază unii. Dacă ești lemn, poți să furi la bac cât vrei tu. Asta dacă nu cumva intri în politică. Dacă ești praștie și te pricepi la furat, intră într-un partid și o să ai o viață liniștită. Dar trebuie să ai un minimum de istețime să te gândești să intri în politică. Pentru ceilalți există întotdeauna meseria de chelner.

Partea a doua e amuzanta declarație a notabilităților că cazul [sic] de la Bolintineanu e izolat. Mă, nu e. La bac se va copia cât o să existe examenul ăsta. Poți să pui milioane de camere, senzori și clone de Mircea Badea gata de bătaie în săli. Ăia de la Bolintineanu au avut doar nenorocul de a fi prinși. Mi-e dor deja de știrile de tipul: afară e cald, oamenii sunt la plajă; afară plouă, oamenii sunt în case! "

http://www.academiacatavencu.info/featured-home-2/bacalaureatul-cel-mai-pervers-examen-al-vietii.html

Indignare. Sictir. Aroganta.

Haideti sa fim cretini pentru 3 ore si sa comentam o poezie, arta poetica, ce apartine modernismului. Barbu, Blaga sau Arghezi? Sau nu, haideti sa parem destepti si sa spunem ca vom vorbi despre viziunea despre lume intr-una dintre aceste poezii! Cu ce ma ajuta pe mine aceste poezii in viata? Ca-mi formeaza cultura generala? Da, jos palaria, dar cultura generala mi-o pot forma citind singura poezii cand am timp si chef. Macar din romane am ce invata la nivel inalt(pentru ca fiecare personaj reprezinta cate un tip uman pe care-l regasesc si in ziua de astazi)...dar de la poeziile acestea ce invat? Dorinta lor de modernitate? Ca foloseau ingambamentul, refuzau folosirea ritmului si masurii si se trezesc ei sa se exteriorizeze prin  metaforele : oxomoronice (Arghezi), revelatorii (Blaga) si inchise(Barbu)??? Extraordinar. Aveam pofta sa vorbesc despre Ion si dorinta lui de inavutire, despre Moromete si dorinta de a pastra familia unita, despre Felix si Otilia, despre dragostea lor si enigmatica fata a Otiliei, Gheorghidiu si Ela si cele doua perspective ale romanului: iubirea si razboiul. Dar nu, nu! Se trezesc ei de acolo, de pe posturile inalte, sa readuca poezia in sufletele noastre prafuite oarecum de proza. Ce sa ceri unor ciudati cu posturi inalte? A, nu, desigur ca nu le ceream putina inteligenta (asta pentru ca stiam ca nu detin ei asa ceva). Anul viitor, sa-si bage modelele scose de ei pe…gaura manecii!!! 

!!!

"Prostituatele de pe marginea drumului sau profesionistele care o fac pe bani, mi se par corecte si de necondamnat, cel putin in discutia de aici. In schimb, cele care stiu bine ca barbatul pofticios din fatza lor are acasa o iubita sau o nevasta si care se dau peste cap in ameti si cuceri barbatul altei femei, mi se par , cu adevarat, curve, in sensul cel mai jignitor si mai descriptiv al cuvantului. Cele mai multe femei inselate au trait exact acest cosmar, al tradarii din partea unei prietene sau a unei cunostinte. Cele mai multe, dupa balti de lacrimi, dupa depresii greu depasite si indoieli taioase asupra propriei frumuseti, l-au iertat pe ticalos si au mers mai departe. Altele l-au trimis direct la cealalta si si-au luat viata de la capat, dar tot din spatele unor lacrimi ce le-au sapat riduri si tristeti pe suflet." - Mihaela Radulescu

In cautarea zambetului pierdut...

Monotonie, dureri de cap, stres, ambitii, dorinte, epuizare, nervi, tensiuni. 

Micuta psiholoaga.

Nu exista oameni rai, exista doar oameni vulnerabili.
Psihologic vorbind, in momentul in care un om isi pierde rabdarea , ridica tonul si foloseste acel amalgam de cuvinte mai putin frumoase, acel om este speriat de situatia creata. Astfel,prin ridicarea tonului se incearca o oarecare intimidare a celuilalt si o oarecare senzatie de control a lui. Cuvintele jignitoare tin locul argumentelor(care lipsesc cu desavarsire), iar pierderea rabdarii reprezinta dorinta de a scapa cat mai repede de situatia respectiva. De aceea nu exista oameni rai. Ei sunt doar vulnerabili, cu caracter slab si incearca sa faca fata unor situatii neobisnuite. Pot fi tratati prin rabdarea acordata si prin ajutorul de a trece peste astfel de momente. Cateva cuvinte adresate cu calm ii vor face sa se linisteasca si sa-si dea seama de greseala facuta. Intotdeauna, daca tratam un om nervos cu calmitate, se va simti vinovat . In clipa in care persoana de langa ei ii vor trata cu aceeasi moneda, situatia va degenera intr-un BOOM. 

Nu exista oameni profitori, exista doar oameni frustrati.
Toti cei care incearca sa-si "satisfaca" nevoile materiale prin orice fel de mijloace sunt oameni care au frustrari, care au avut o copilarie cu lipsuri, care nu au incredere in fortele proprii. Ei vor sa-si depaseasca conditia materiala indiferent de modul in care isi duc la bun sfarsit planul. Acestia sunt oamenii pe care cei din jur ar putea sa-i incurajeze mai mult. In momentul in care vor vedea ca sunt in stare sa obtina pe cont propriu ceea ce au nevoie, nu isi vor mai dori ei, singuri, sa profite de pe urma celorlalti.

Nu exista oameni violenti, exista doar traume din copilarie proiectate la maturitate.
Ei sunt cei de care mie mi-e mila. De obicei nici nu par ceea ce sunt, fiindca sunt asa-zisii oameni cu dubla personalitate. In general, sunt linistiti si minunati in cea mai mare parte a timpului, iar in stadiul unor dispute, se descarca prin violenta si devin altfel. Si tot asa. Cauzele sunt multiple: in general, mediul in care omul respectiv a trait ii poate influenta irevocabil comportamentul( adica, daca tatal a fost astfel, fiul poate fi in proportie de 50% asa), sau daca atunci cand era copil, a primit un astfel de "tratament", mintea lui  a perceput asta ca pe o chestie normala si o va face instinctiv cand va deveni adult. Fiindca, da, anumite gesturi si fapte sunt savarsite inconstient, fara niciun rationament. Genele preluate de la parintii nostri ne indeamna sa actionam fara sa vrem. Pentru a impiedica astfel de lucruri, trebuie sa avem un control extrem de mare asupra persoanei noastre. Totodata, acesti oameni violenti de care vorbeam mai sus, sunt cei care simt nevoia sa-i domine pe cei din jur si in lipsa unor modalitati mai civilizate, recurg la asa ceva. In general, barbatii sunt dornici de a-si domina femeile si recurg la violenta vazandu-le vulnerabile si incapabile de a se apara. Aceeasi chestie se aplica si la parintii care se comporta astfel cu copiii lor pentru a le demonstra ca le sunt net superiori. Uneori, dorinta de a-i controla pe cei din jur, dorinta de a-i "pedepsi" pe ceilalti cand gresesc, dorinta de a impune respect se manifesta astfel. 

Ceea ce trebuie ca voi sa intelegeti este ca: nimic nu e intamplator in comportamentul nostru si al celor din jur. Totul are o explicatie...si totul provine de undeva. Daca ii veti studia pe cei din jur, daca va veti studia pe voi insiva si daca veti mai citi cate ceva pe "ici pe colo"...veti realiza ca tot trecutul nostru are proiectie in viitor. Citeam in : "Inteligenta emotionala" (o carte geniala; v-o recomand) ca noi, ca oameni, ne formam obiceiurile inca din burtica mamei. Un exemplu in acest sens era in carte urmatorul: o femeie insarcinata din Olanda, in timpul foametei, isi procura mancare cu greu...fiind nevoita sa manance chiar o data la cateva zile. Copilul s-a obisnuit asa, din burtica, iar dupa ce s-a nascut, el nu plangea si nu cerea toata ziua mancare...obisnuindu-se cu programul mamei lui. In afara de asta, noi preluam din genele parintilor nostri, fapt care ne duce la preluarea anumitor trasaturi de caracter si din instinct vom reactiona in anumite feluri. Este extrem de usor sa-i blamam pe ceilalti, sa-i condamnam pentru modul lor de a actiona, insa este extrem de greu sa reusim sa deducem cauzele. Trebuie sa invatam sa fim toleranti, sa oferim circumstante atenuante si sa cautam explicatii. Oamenii acestia pot fi ajutati...cu toate ca nu se vor schimba niciodata. Singura schimbare va fi ameliorarea tulburarilor de comportament. E ceva ce mereu am spus si mereu voi spune: oamenii nu se schimba. Ei se nasc cu anumite trasaturi de caracter, se maturizeaza cu ele ...iar noi nu putem decat sa le "slefuim" cand este cazul. Dar sa le schimbam nu. 

Noapte buna! 
Semneaza,
M.Ps. (d.)

Refacerea jumatatii de drum.

A raspuns la telefon. Si-a luat doua discuri demachiante si si-a dat joc tot machiajul de peste zi. A aruncat peste fata putina apa termala, un pic de crema hidratanta, un pic de fond de ten si putin ruj. A plecat. E seara. Caldura pluteste in aer. Vantul nu indrazneste sa bata. Teii ne imparfumeaza inimile. Oamenii se plimba linistiti. Norii n-au curaj sa apara. Copiii rad si se joaca. Linistea din aer ii penetreaza fiecare celula in parte. 

Acum contabilizand: aceeasi liniste, aceeasi masa, aceeasi atmosfera, aceleasi glume, aproape aceeasi oameni, acelasi cappuccino,aceeasi plimbare...toate puse la un loc...doar ca... fara farmec, fara esenta. Nimic nu mai e la fel. Toate la un loc declanseaza un cutremur interior. O lacrima fierbinte curge incet pe obrazul imbujorat , lasand o urma lucioasa si sarata. Sufletel sensibil. Un zambet discret apare in coltul gurii. Fluturasi in stomac, un nod in gat, o privire sclipitoare. 

Totul este trecator... totul se schimba... insa schita este aceeasi. Fara sa vrei, trecutul va face intotdeauna proiectii in viitor si in prezent. Vei merge pe aceleasi drumuri pe care ai mers altadata, vei vorbi cu aceeasi oameni, vei consuma acelasi lucru, vei simti aceeasi caldura de inceput de vara, vei simti aceeasi emotie. Si totul va fi tulburator. Nimic nu va mai avea farmec, pentru ca puzzle-ul nu va mai fi intreg niciodata... tabloul este cam gol, decorul s-a schimbat...

E un lucru pe care toti oamenii il neaga, insa la un moment dat, instinctul te indeamna sa mergi pe aceleasi drumuri pe care ai mai mers, sa fii la fel de fericit ca atunci, sa fii langa aceeasi oameni langa care erai atunci, sa bei acelasi suc, sa porti aceeasi ochelari de soare. Numai gandul ca te indrepti spre acele drumuri, parca iti aduce fericirea pe chip. Instinctul te indeamna sa refaci totul, in detaliu...sa te intorci in trecut. Esti sigur ca nimic nu va mai este la fel, insa picioarele te "cara" dupa ele in directia aceea. Cu totii vrem sa ne detasam de tot ce a fost. Intotdeauna expresiile "Vreau o viata noua! Vreau sa o iau de la capat!" sunt faimoase. Nu exista asa ceva. Vei purta in spate niste drumuri pe care le-ai parcurs inainte... Si cum viata este un ciclu inchis de drumuri... fara sa vrei vei ajunge pe unde ai mai fost. La un moment dat, dorinta de a trai aceleasi lucruri te va purta spre directiile acelea...

Dac-as avea asa, o putere imensa, chiar mi-ar placea sa reparcurg un singur drum din viata mea. Dar nu oricum, ci in detaliu...(va puneti cu memoria mea absoluta?! Haaa! nu stiti cu cine vorbiti!) Cu absolut tot ce a continut, nici mai mult, nici mai putin... N-ar dura mult. In 9 ore cred ca ar fi un traseu complet. Cine ar fi putut concepe acest gand nebun...daca nu o mica nebuna?

S-a intors acasa cu ganduri. S-a intors acasa fara ruj, fara zambet si fara privire sclipitoare. Nimic nu mai era la fel... Nici cappuccino-ul nu mai avea acelasi gust, chelnerii  nu mai erau aceeasi, discutiile erau plictisitoare, privirile celorlalti erau neinteresante... 

Doua saptamani fara o zi...

Nu mai am nici muzica buna in folderul de altadata plin cu bunaciuni de cantecele, nu mai am nici farmec, nu mai am nici stralucire in ochi, nu mai am nici carisma, nici glume bune in program, nici zambet pana la urechi, nu mai am nimic. 
Dar am un program dezordonat, am o nervozitate mai cuprinzatoare, am replici arzatoare, am un record de baut 3in1, am un vocabular mai bogat in...injuraturi, sunt mai stresata si mai crizata! 

Nu mai vine 1 august mai repede!!! Daca nu innebunesc pana atunci, clar o sa traiesc 100 de ani!!! Panica :( ...

Doua saptamani! Panica, panica, panica!!!

Azi , dupa vreo 10 zile de indignare totala, de refuz, dezamagire si sictir... ma intorc la jurnal. M-am decis sa par in continuare puerila si sa scriu din nou in el. 

Si culmea...ce e cel mai interesant este modul in care a evoluat acest jurnal: a fost creat intr-un moment in care eram obiectiva si nu dadeam nume pe acolo, mi-era frica sa nu fie gasit :)))...si a ajuns sa fie o chestie chinuita de toate supararile, bucuriile, dorurile mele, o chestie care trebuie sa ma suporte , trebuie sa suporte paginile intregi scrise de mine, detaliile stupide pe care le dau etc. :))) Pare atat de copilaresc, atat de nesemnificativ... insa nu deranjeaza pe nimeni faptul ca o nebuna ca mine si-a facut jurnal. :D Eu nu prea suport sa citesc ceea ce eu scriu...mi se pare intotdeauna ca nu scriu ce trebuie, cum trebuie si m-as corecta tot timpul... dar am realizat intr-o zi ca fiecare chestie scrisa acolo are farmecul ei . :) Iar farmecul se dubleaza daca mai punem la socoteala si faptul ca e plin de fluturi. :D

Panicaaaaa. Vine BAC-ul !!!!!!!! :(

Capsunelul capsunicii. ♡

Capsuneleee!!! Nu mai zambi malefic in timp ce stai cu capsuna aia mare si apetisanta in mana! Nu ma mai ademeni ca pe pisoiul acela flamand din curtea bunicii. Fie-ti mila de mine... :o3 O vreaaau! Si uite asa ma faci sa ma transform intr-o mica santajista! Aaa...pardonnez-moi! Mi-a scapat! N-am vrut sa recunosc ca sunt santajista . E vina ta...fiindca tu ma faci sa fiu santajista! N-ai vrut sa imparti capsunica cu mine! :( Ai mancat-o singur! Pentru chestia asta...astept sa-mi aduci un camion cu capsuni. Pai da'...ce facem noi aici? Ne jucam de-a capsuna?!?!?! Rusiniiica!!! :)))

Vreau langa mine un om care sa-mi accepte atat copilarismele, cat si crizele de "maturitate". Sa inteleaga ca intotdeauna voi oscila intre cele doua parti.
Vreau sa inteleaga ca exista momente in care am nevoie de liniste, siguranta si protectie. 
Vreau sa realizeze ca oricat de puternica as parea in anumite momente, in aproximativ 15 secunde pot fi la pamant.
Vreau sa ma lase sa gresesc, sa nu tipe la mine cand fac asta, sa nu-mi spuna "Ti-am zis eu sa nu faci chestia aia!!!", sa nu gesticuleze si sa nu se manifeste. Apoi sa-mi intinda mana pentru a ma ajuta sa ma ridic, sa-mi ridice barbia si sa-mi spuna "Iti promit ca va fi bine!".
 Vreau sa-mi explice unde am gresit, sa-mi explice de ce am gresit.
Vreau sa stie ca uneori am un orgoliu prostesc si ca de multe ori pierd pe baza orgoliului, dar ca el nu trebuie sa imi reproseze asta la fiecare pas pe care il fac si nici nu trebuie sa-mi raspunda cu aceeasi moneda, fiindca atunci nu va rezulta decat o lupta intre orgolii din care niciunul nu va castiga.
Vreau sa stie ca o relatie este formata din doi si ca trebuie sa ne comportam ca atare. 
Vreau sa nu-i pese de gura lumii.
Vreau sa se uite in ochii mei de fiecare data cand vrea sa-mi spuna ceva si sa nu ezite niciodata sa faca acest lucru.
Vreau sa stie ca increderea este temelia relatiei. Peste ea putem construi orice.
 Vreau sa stie ca un element de baza al relatiei este comunicarea...si ca, lipsa ei duce la indepartare. 
Vreau sa fie constient ca ma voi supara cand imi va spune anumite lucruri,dar ca prefer sa le stiu si sa nu vorbesc cu el o zi,decat sa ma minta.
Vreau sa ma rasfete, sa ma alinte, sa fie langa mine in toate momentele mele bune sau mai putin bune.
Vreau sa aiba increderea de a se lasa pe mainile mele, de a se lasa condus atunci cand nu mai gaseste o cale de iesire  si sa stie ca intr-o relatie nu exista Sefu' sau Bo$$u'. Intr-o relatie exista egalitate.
Vreau sa stie ca poate ii voi spune de 3 ori pe an ca il iubesc, dar ca acest lucru nu inseamna ca nu il iubesc in fiecare secunda.
Totodata vreau sa ma faca sa-l iubesc mai mult in fiecare clipa.
 Vreau sa-mi dea mesaj de buna dimineata si mesaj de noapte buna.
Vreau sa inteleaga ca nu-mi place sa ma tachineze, ca nu-mi place sa-mi testeze nervii si rabdarea. Toate acestea nu le suport pentru ca intr-o relatie nu trebuie sa existe certuri.
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne completam fiindca asa este si normal.
Vreau sa fim noi, amandoi, singuri, sa infruntam viata tinandu-ne de mana.
Vreau sa ma trezesc dimineata inaintea lui si sa-l privesc.
Vreau sa ma intreb in secunda aia: "Oare...esti real? Esti al meu? Oare te merit?"
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne impartim responsabilitatile si ca pana si a face clatite amandoi va fi o experienta amuzanta.
Vreau sa stie ca vor fi momente in care ma voi enerva, voi avea tendinta de a ridica tonul si de a ma manifesta, iar el va trebui sa faca ceva pentru a ma linisti si nu pentru a pune paie pe foc. E suficienta o imbratisare pentru a ma calma.
Vreau sa stie ca poate gasi in mine orice cauta.
Vreau sa ma faca sa am incredere in el, sa-mi demonstreze ca merita orice si sa ma faca sa-l iubesc.
Vreau sa inteleaga ca nu sunt perfecta, nici nu pot sa fiu, nici nu vreau sa fiu...si ca nici el nu poate fi, insa trebuie sa ne acceptam asa.
Vreau sa fie un om bun, cu suflet mare, care nu-mi va tranti usa in nas atunci cand voi gresi.
Vreau sa inteleaga ca in relatie, el trebuie sa faca primul pas de cele mai multe ori...fiindca, e ca o lege nescrisa.
Vreau sa inteleaga ca imi place sa ma las cucerita si re-re-re-re-recucerita mereu si ca intotdeauna voi admira cuceritorii care nu sar la gatul meu din prima.
Vreau sa stie ca-mi place sa musc...si ca nu fac asta din rautate...ci este un mod de a-mi exprima afectiunea, un mod mai bizar!
Vreau sa ma duca in plimbari pe camp, prin parcuri sau locuri linistite in care pot sa simt libertatea de a visa cu ochii deschisi.
Vreau sa fie langa mine cand o sa ma imbat prima data si vreau sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo prostie.
Vreau sa fie un om determinat, hotarat, sa stie ce vrea, vreau sa ma ambitioneze atunci cand voi simti ca nimic nu-mi iese din tot ceea ce fac si nu sa ma descurajeze.
Vreau sa inteleaga ca nimic nu e imposibil in viata si ca impreuna putem face absolut orice. Ca impreuna suntem putem fi invincibili.
Vreau sa nu se sperie cand va vedea ca delirez noaptea tarziu: la mine oboseala are efect de betie...atunci spun tot, tot, tot.., doar ca intr-o maniera mai bizara.
Vreau sa realizeze ca am momente in care sunt retinuta, in care am temeri...toate acestea, fiindca sunt om, dar ca va trebui sa ma ajute sa trec peste.
Vreau sa nu-i pese daca sunt urata, grasa, slaba sau cu parul scurt...ci vreau sa priveasca inainte de toate in sufletul meu.
Vreau sa nu fie arogant, ironic , infumurat...fiindca si eu pot fi la fel si atunci conexiunea dintre noi se va pierde.
Vreau sa ma iubeasca pentru cine sunt eu langa el, nu pentru ceea ce spun ceilalti despre mine.
Vreau sa ma iubeasca pentru modul in care il fac sa se simta langa mine si... cel mai important lucru: vreau sa ma lase sa ma fac iubita.
Vreau sa fie inteligent, sa ma contrazica atat cat e necesar pentru a-mi demonstra ca gresesc, vreau sa avem discutii interminabile, vreau sa ma faca tot timpul sa-mi doresc sa fiu mai buna decat sunt,sa ma faca sa-mi doresc sa ma autodepasesc.
Vreau sa stie ca eu niciodata nu sunt 100% multumita de ceea ce am, dar asta nu inseamna ca el va intra in aceasta categorie.
Vreau sa nu considere relatia noastra un joc de sah in care el e regele si eu regina. Nu.
 Vreau sa-mi acorde locul cuvenit in viata lui.
Vreau sa realizeze ca nu stiu sa mint, iar daca o voi face vreodata va fi inutil oricum pentru ca in scurt timp ma voi da singura de gol.
Vreau sa stie sa ofere flori...sau daca nu va sti, macar sa-si doreasca sa invete acest lucru.
Vreau sa fie un om "cu vorbele la el", un om care stie sa-si sustina opinia, un om cu argumentele la el intotdeauna, un om care stie sa riposteze, stie sa nu lase capul jos in fata celorlalti si stie sa scoata adevarul la iveala.
Vreau un om langa mine care , daca s-ar ivi ocazia, ar lupta cu lumea intreaga pentru mine. 
Vreau sa stie ca intodeauna eu critic, dar nu fac asta cu rautate.
Vreau sa invete cum sa-mi arate cand depasesc orice limite ale bunului simt (fiidnca inevitabil...asta i se poate intampla oricui).
Vreau sa descopere ca deseori nu am rabdarea necesara, dar ca imi doresc sa ma invete sa am aceasta virtute.
Vreau sa stie ca de multe ori fac un pas inainte si 5 inapoi de teama...teama de a fi calcata in picioare.
Vreau sa fie un om care-si asuma orice, care e capabil sa recunoasca orice.
Vreau sa stie ca sunt sensibila si ca orice gest, ma emotioneaza.
Vreau sa stie sa-si ceara scuze cand greseste, sa stie sa repare lucrurile, sa nu lase timpul sa-l transforme, sa stie ce si cand trebuie sa actioneze.
Vreau sa descopere ca in viata mai bine faci pasi mici si siguri decat pasi mari plini de incertitudine.
Vreau sa ma incalzeasca in noptile reci, sa fie soarele meu cand nu mai vad lumina in jur, sa ma cuprinda intre bratele lui si sa nu-mi mai dea drumul.
Vreau... 

Intrebari. Raspunsuri. Explicatii.

Ti s-a intamplat vreodata sa ai un gol in stomac, sa nu vrei sa mananci, sa nu vrei sa respiri, sa nu vrei sa vorbesti? Sa vrei doar sa gasesti un colt unde sa stai singur cu gandurile tale? Sa vrei sa crezi ce ti se spune si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi oamenii si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi lumea in care traiesti si sa nu poti? Sa vrei o alta viata si sa nu o poti avea?

Am citit de curand, un fragment foarte interesant, intr-o carte. Autorul facea o analiza lucida asupra vietii lui si realiza ca tot timpul a cautat niste raspunsuri. Contabiliza in momentul scrierii ca efectiv toata viata sa a fost o inlantuire de cautari: cautari ale unor raspunsuri potrivite. Ele veneau la bratul unor oameni, sau la bratul unor situatii. (Metaforic vorbind). Cele mai neasteptate raspunsuri veneau intotdeauna de la cine se astepta mai putin, sau cand se astepta mai putin… Fiind o persoana publica, reusise ca pe parcursul anilor sa puna intrebari de tot felul si reusise totodata sa primeasca raspunsuri(de la cele mai penibile , pana la cele mai senzuale si indraznete). Abia dupa atata timp, realiza ca cele mai bune raspunsuri: fie vor veni in urma unor intrebari pe masura, fie le va gasi chiar in profunzimea intrebarilor.

Am stat mult si am analizat tot ce am citit. Mi-a placut in mod deosebit partea aceea “Niciun raspuns nu vine singur. El vine intotdeauna in compania unei intrebari pe masura. Sau cauta-l bine, daca nu vine in compania unei intrebari pe masura, el sigur se afla in miezul intrebarii.” Aceasta este, de fapt, o schita bine realizata, a vietii. Mi se pare fabulos cum un om, dupa ce s-a lasat mangaiat de trecerea timpului, reuseste sa priveasca in spatele sau si sa se autoanalizeze. Autoanaliza, constientizarea faptelor si totodata scrierea lor, este o dovada a acceptarii lor si a trecerii ireversibile a timpului.

Tinerii ar trebui sa citeasca. Si nu ma refer la cartile de acum nu stiu cati ani, in care razboiul, damele de companie si lupta pentru pamant erau la ordinea zilei. Cititi carti scrise in ultimii ani, de catre oameni care traiesc aceeasi viata pe care o traiti si voi acum. Cititi despre experientele lor de viata, despre ideile pe care le au si despre proiectele lor. Veti descoperi niste oameni atat de speciali, niste oameni care poate pareau invechiti, fara talent si prea vorbareti….dar care au povesti si suflete minunate. L-am iubit pe Dan Puric inca de la primele cuvinte pe care le-am citit din cartile lui. Am admirat-o pe Mihaela Radulescu de cand m-am trezit intr-o librarie ca ramasesem cu cartea in mana si citisem 6 pagini fara sa-mi dau seama cand. Si sunt multi care merita atentia noastra, a tuturor. Ideile transmise de ei nu sunt intamplatoare. Ele vin in ajutorul nostru. Vin pentru a ne ajuta sa intelegem oamenii, sa intelegem situatiile extreme care pot aparea in viata.

Acum detin calmul acela pe care (sincer!!!!) mi-l iubesc. Si nu stiu… chiar mi-ar placea sa am in fata mea cateva sute de tineri de varsta mea sau mai mari,mai mici, carora sa le vorbesc si sa le zambesc. Am atatea lucruri de spus oamenilor, incat uneori mi-e teama ca nu o sa reusesc sa le spun…fiindca viata e destul de scurta. Am atatea experiente de impartasit, vorbe bune si incurajari de transmis, atatia oameni de ajutat…incat…o viata nu mi-ar fi de ajuns. Probabil imi complic existenta singura. Mi s-a mai spus asta. Dar n-as putea fi altfel… Simt doar teama de oamenii pe care i-as putea plictisi. Ma ingrozeste ideea de a plictisi oamenii din jurul meu. Ma infioara ideea de a ma nu ma face inteleasa in fata celorlalti si ma infioara trecerea timpului. Am multe temeri…