"Uite ce frumos e cerul! Si frunzele!”

 Astazi este una dintre zilele in care inima nu mai ocupa un simplu loc din partea stanga a toracelui. Acum inima este doar partea aceea a corpului care are doua atrii si doua ventricule si care pompeaza sange. Atat. Inimioara mea a devenit azi un robotel. Mititica nu mai poate fi hranita cu nimic. Hrana ei vitala a plecat,din pacate. Stii?! Nu-mi pare rau pentru nimic. S-au produs atatea transformari bune pentru inima mea de 18 ani,incat nu credeam ca se va intampla asa. M-am maturizat odata cu trecerea timpului si m-am umplut cu bunatate,intelepciune si (mai ales) calmitate. Am invatat sa simt,sa spun ce simt si sa fiu bucuroasa ca stiu ceea ce simt. Dumnezeu in complicitate cu…cineva mi-au aratat cat de nobile sunt unele sentimente. Abia am reusit sa-mi dau seama cum e sa te simti asa. Sunt norocoasa pentru acest lucru,pacar ca raman doar amintirile…

P.S.: As vrea sa inchid ochii,sa vad noaptea sub pleoapele mele si sa visez ca aceasta a fost una din zilele in care m-am dat in topogan si am cazut in nisip fiindca nu m-a prins nimeni. Data viitoare vreau sa fiu prinsa si ridicata pana la cer si inapoi,ca sa simt norii aproape si cerul si soarele si luna…si toate celelalte lucruri; dupa care vreau sa ajung pe pamant sa ma bucur de frumusetea orhideelor,frumusetea ploii si a rasaritului reflectat in roua ierbii.

Am atatea dorinte… Sunt o fereastra deschisa in care poti vedea atatea si atatea…poti vedea tot ceea ce vrei,tot ceea ce cauti. Nu inchide fereastra! Asteapta sa vezi daca ai rabdare sa vezi tot ce-ti aduce timpul!

04 august 2012

Buna dimineata!

E aproape 8 dimineata. Sunt terminata dupa o noapte fara nici macar un minut de somn. Gandurile si ele par a fi pierdute...si amestecate incat nu stiu ce sa cred,nu stiu ce as putea sa vreau. Pierduta oricum ma simt. Stiu totodata ca sunt puternica,dar momentan un pic slabita,un pic nemancata si un pic nedormita. Am avut o noapte chinuitoare ce-i drept... Capul nu mi-l mai simt. In locul lui cred ca si-a facut locul un vartej. Ma simt vinovata pe de-o parte,victima pe de-alta parte. Sunt inlantuita intre trecut ,prezent,viitor. 

Cu toate astea,stiu foarte bine ce vreau. Stiu ca nu trebuie sa ma pierd niciodata pe traseu...fiindca in viata ma asteapta multe...unele vor fi mai bune,altele vor fi mai rele. Niciodata nu o sa uit de cei ce mi-au fost alaturi si nu voi lasa nimic,nici macar timpul sa ma indeparteze de ei. Ii voi iubi,le voi fi alaturi si de cate ori voi putea le voi alina suferinta prin simpla mea prezenta. Nu-i voi parasi,nu-i voi lasa singuri in mijlocul drumului si nu le voi spune "asa e mai bine pentru voi" ; asta pentru ca nimeni in afara de noi nu stie ce ne e bine. Voi incerca sa-mi construiesc iarasi zambetul,ce de curand mi-a fost sters ...si tot ce imi doresc acum este sa am aceeasi parere buna despre oameni in continuare. Nu vreau sa-i urasc pt ce mi-au facut. Nu! Vreau sa pot sa-i infrunt,cu putere si curaj. Vreau sa continui sa fiu eu....acelasi om cu ganduri multe si frumoase,acelasi om cu teluri,cu lucruri preferate, acelasi om care ar arunca banii si lucrurile materiale la gunoi...si acelasi om care crede ca in viata: un zambet,un rasarit,mirosul ploii conteaza mai mult decat altele.Poate am fost crescuta cu alte principii...sau poate le-am dobandit pe parcurs...insa nu exista scuza pt nimic. Nu exista scuza pt faptul ca n-ai timp,nu exista scuza pt simplul abandon al unei persoane,pentru tradare,minciuni si prefacatorie. Consider ca atata timp cat lupti cu rabdare si daruire,lupta iti va fi rasplatita cu un succes. Probabil nu toti cred la fel. Dar nu-i nimic,roata se intoarce...candva...si sper ca atunci sa fiu eu cea care o sa lumineze pentru ca nu mai vreau sa fiu pusa la pamant. :)

Postare scrisa pe 25 iulie si gasita astazi. :)

O zi oarecare

Aproape tot timpul caut in ceilalti cate ceva. Nu lucruri materiale,nu la asta ma refer. Chestiile de genul chiar nu ma intereseaza. Hm...insa as putea fi numita materialista pentru ca mereu caut si caut lucruri sufletesti: ganduri bune,sentimente,lucruri calde. Oamenii calzi ma atrag ca pe un magnet. Si se intampla tot mai des asta... Am observat ca prefer sa vorbesc cu un om cald,bun si linistit...decat cu un nepasator,indiferent,arogant. Iar acest lucru l-am observat intr-o confruntare cu doua femei: am vazut ca in ciuda faptului ca erau surori...pe mine m-a "atras" cea mai calda. Probabil s-a intamplat fara voia mea sa-i acord mai multa atentie uneia dintre ele,nu stiu exact. Aproape tot timpul am fost in lungi dispute cu mine insami. De multe ori reuseam sa fiu mai mult la extreme: ba foarte energica, ba foarte calma. Impulsivitatea ma facea sa tip,ca apoi sa-mi para rau si sa nu mai pot face nimic,sau sa incep sa repar lucrurile. Calmitatea facea ca lucrurile sa decurga prea lent,insa ma asigura ca niciun conflict nu va fi prin preajma. Mereu oscilam. De aceea am fost cu ochii tot timpul dupa un echilibru intre cele doua si totodata am inclinat balanta spre calmitate pentru ca ma ferea de situatii neplacute. In ceea ce priveste caldura sufleteasca,odata cu timpul am inceput sa o caut si mai mult si mai mult. Posibil ca tot odata cu trecerea timpului sa fi devenit mai sensibila deoarece in evolutia mea am observat ca in fiecare an am fost oarecum mai echilibrata,mai linistita,mai sensibila si mai dornica de afectiune. Parca sunt un pisoi lenes care cere tot timpul caldura si mangaiere sau o planta care in loc sa se "intinda" dupa lumina,se intinde dupa afectiune. Cred ca toti oamenii isi doresc asta pe parcursul vietii. Toti viseaza la o viata linistita,plina de lucruri frumoase. Asa visez si eu mereu si imi spun ca as vrea sa fie asa si asa si asa. Imi e frica de toate momentele urate care o sa vina la un moment dat fiindca sunt constienta ca...la un moment dat o sa vina. Mi-ar placea sa nu existe...sau sa le inchid "usa-n nas" cand vor veni. Dar nu se poate. Asa e viata: acum lina, peste 5 minute zbuciumata.


P.S.: De cate ori te vei gandi la un rau care curge...gandeste-te la viata ta. Insasi viata ta este ca un rau. Incearca sa curgi lin,ca apa, nu sa ramai pe loc asa cum fac bolovanii din ea. Pe curand...

O vineri... urmata de o sambata.

Fix in acest moment ma simt incapabila sa spun ceva. Nu pentru ca nu as putea sa fac asta ( Stiu ca pot! Stiu ca vreau sa fac asta! ) ,ci pentru ca e ceva nou. N-am mai scris niciodata despre...asa ceva. Incerc sa-mi caut in cap cuvintele necesare pentru a contura ceea ce vreau sa conturez, sa fiu subtila si concreta in acelasi timp. O sa fie putin dificil... dar,vedem la sfarsit ce-a iesit din toata postarea aceasta. :D


In acest sfarsit de saptamana mi s-a spus ca sunt "inteleapta". A fost unul dintre momentele in care am ramas oarecum fara glas. Stiu doar ca un zambet de uimire si incantare mi s-a plimbat pe fata. Pentru mine a fost chiar un compliment , un lucru frumos care mi s-a spus. Poate daca mi s-ar fi spus "Esti frumoasa!" sau "Imi place camasa ta!" ...sau orice altceva...nu m-as fi simtit atat de bine, atat de EU in momentul acela. Chiar am intalnit oameni intelepti si m-am gandit: " Oare cand o sa ajung si eu sa am macar 30% din intelepciunea lor?" . Nu  cred ca sunt inteleapta in adevaratul sens al cuvantului si nu cred ca dau dovada de acea intelepciune pe care o am, tot timpul, insa... sunt multumita ca,macar in anumite situatii reusesc sa tratez lucrurile intr-un mod intelept. Acum am dovada ca cei ce au trecut prin viata mea si carora le-am admirat intelepciunea,nu au trecut degeaba, ci am reusit sa imprumut ce era mai frumos la ei... lucru care ma bucura.

Uneori...

Toate povestile ce se nasc in mintea noastra incep cu “Daca”. Ei  bine,a mea incepe cu “Uneori”.

Uneori,cand soarele e pe cer in partea dreapta si luna in partea stanga (asa cum imi place mie) si cand cerul e senin dar cu tenta rosiatica, imi place sa zbor. Si atunci cand zbor,chiar zbor. Peste tot. Peste oameni,peste tinuturi,peste intamplari,masini si sentimente. Zbor peste tot,peste tot ce imi place. Zbor cu gandul. Da,doar cu gandul. Incerc sa ma obisnuiesc cu toti si toate. Vad oameni tristi si atunci ma intristez si eu. Ma simt neputincioasa in fata lor ,fiindca nu sunt fizic prezenta ca sa le alin supararile. Nici macar nu pot sa le spun 17 cuvinte. Vad oameni fericiti si atunci pierd minute in sir bucurandu-ma si eu de ei,razand si eu “de rasul lor”. Vad oameni ascunsi “in carapacea lor”,nestiind cum sa iasa la suprafata teferi,fara sa-i faca pe ceilalti sa sufere. Acestia sunt cei mai “in belea”,fiindca stim cu totii cat de greu este sa iesi dintr-o situatie bine si sa vezi care este granita dintre: a-ti spune parerile,a nu-i leza pe ceilalti si a respecta normele politetii. Vad oameni si oameni ; caractere si caractere ; chipuri si chipuri ; activitati si activitati ; evenimente si evenimente. Toate acestea imi atrag atentia. Unele ma inspira,altele imi starnesc curiozitatea si altele ma alunga intr-un mod indirect. Apoi plec spre locurile unde imi pot “aseza” gand cu gand in minte. Aripile mele ma conduc spre locuri linistite: spre marea al carei sunet ma trimite departe sau spre eternul munte alaturi de puritatea si apasarea lui sufleteasca. Mi-e greu sa aleg un singur loc in care sa merg. Caut liniste in amandoua…si o gasesc. Ce pot sa cer mai mult? Cum sa fiu egoista si sa spun ca prefer marea, sau prefer muntele? Nu! Zbor spre amandoua...si imi asez gandurile in ordine,reflectez asupra a tot ce am vazut si plec mai departe. Si nu stiu cum se intampla ca tot timpul zbor,calatoresc…poate si pentru ca “UNEORI…” viata insasi este un lung drum in care fiecare merge in ce directie vrea,iar la sfarsit toti oamenii observa ca “UNEORI…” timpul trece.

P.S.: Uneori…gandul meu poposeste si la tine.Te rog doar sa ai grija de el,fiindca altfel se va pierde si nu va mai sti in ce directie sa o ia…iar atunci nu va mai zbura,ci va cadea in gol…

                                                                     D. M.C.

Viata - un abur.

Intotdeauna am stiut cat de importanta este viata. In trecut,am vazut si am auzit cu uimire si...si efectiv cu dispret,cum unii/unele isi consuma aceasta VIATA intr-un mod urat (ca sa nu spun jalnic), facand fel si fel de lucruri ghidandu-se dupa faimoasa replica "DOAR O VIATA AVEM!". Si de fiecare data m-am gandit "Dar oare,cat timp se mai pot agata ei de firul vietii in ritmul acesta?" (nespunand acestea din rautate,ci doar realizand cat rau isi fac ei sufletului si trupului lor). Realizam ce diferenta mare este intre cei care nu stiu sa traiasca frumos si cei care isi traiesc viata frumos,dar au putin...ghinion,sa zicem.  Apoi imi apareau in minte toti oamenii buni ,cu suflet mare, prietenosi care exista si care aveau atatea necazuri,sau cu care viata nu a fost prea blanda. Sunt oameni minunati care ne sunt luati prea repede intr-o clipa (cand ne asteptam mai putin), oameni care isi pierd vietile din cauza celorlalti,unii care au soarte tragice, oameni care nu traiesc intr-un mediu,climat prielnic...etc. Exista atat de multi oameni care nu au ce manca,sau ce bea,care nu au haine,acoperis deasupra capului si noi ne plangem ca nu aveam cu ce sa ne imbracam sambata in club,sau ca hainele pe care le avem deja au fost vazute de ceilalti o data si a doua oara trebuie sa fim altfel imbracati... ; ca nu avem nu stiu ce telefon cu un infinit de chestii ,vacanta pe nu stiu unde; ca n-am baut si n-am mancat suficient de mult si bine ; ca nu ne mai place mobila,sau culoarea parchetului fiindca nu se potriveste cu nu stiu ce ; ca seful nu ne-a mai marit salariul de 6 luni (in conditiile in care sunt oameni fara loc de munca) ; ca nu a mai aparut un episod nou din serialul faimos pe care il urmarim; ca suntem prea grasi sau prea slabi ; ca nu avem ochii kaki sau alta culoare; ca sprancenele nu  sunt simetrice ; ca nu avem pantofi J.C. ; ca nu ne-a cumperat tata masina la 18 ani si mama nu ne-a adus stripperi sau iepurasi Playboy... sau banalitati de genul. Astfel tot timpul programam diferite lucruri si aspiram spre mai mult ...cat mai mult si mai mult, ne vaitam in ultimul hal din cauza a tot felul de lucruri neimportante. Se merge pe principiul"Sa fie cat mai mult...ca sa ne asiguram ca avem, Sa fim fashion,sa ni se faca toate mofturile...etc" . Unii poate au atatea lucruri,incat 5 generatii viitoare ar trai decent. Si toate acestea...pentru ce? Ca sa realizam ca indiferent cate avem,sau de cate vrem,viata ni le poate lua pe toate intr-o secunda?

Nu sunt nici vreo inteleapta, sau "o tipa" ce s-a trezit sa spuna si ea cateva cuvinte tocmai acum, dar chiar simt in momentul acesta ca mai am de adaugat o lectie de viata (langa toate cele existente pana acum). Chiar simt ca trebuie sa ma bucur mai mult de viata pe care o am, sa incerc sa fiu mai fericita decat am fost pana acum, sa traiesc mai frumos, sa fiu mai buna cu cei din jur si mai putin morocanoasa uneori, sa ma plictisesc mai rar sau sa-mi fie lene mai rar, sa iubesc mai des (desi uneori orgoliul meu ma impiedica), sa spun mai des celor din jur cat de importanti sunt ei pentru mine si cat de importanta este pentru mine prezenta lor, sa-mi doresc sa am doar ceea ce este necesar si nu mai mult, sa fiu o prietena mai buna uneori, sa zambesc mai des si sa fiu mai optimista uneori... toate acestea pentru ca o singura viata am si trebuie sa ma bucur de ea simtind si facand lucruri frumoase.

 Nu obisnuiesc sa dau sfaturi si nici nu cred ca sunt in masura sa fac asta... dar ganditi-va putin! Poate si voi va regasiti in ceea ce am scris eu si considerati ca va puteti face propria viata mai frumoasa...

Lectie de viata. (partea I )

Nu stiu daca am vorbit vreodata cu voi despre iubire,iubire in particular sau iubire in general. Tu te-ai intrebat vreodata: Ce e iubirea? Evident ca ai facut asta si evident ca te-ai gandit la asta macar o secunda din viata ta. Ti-as spune ca e un sentiment,dar cu siguranta si tu stii asta. Ei bine,iubirea face parte din categoria sentimentelor ce nu se pot explica. Nu vei gasi un om care sa-ti spuna ce e iubirea. Sau,poate vei gasi vreun om,prostut,ce-i drept,care va incerca sa filosofeze,sa spuna cuvinte mari,lungi si cu multe consoane,un om care va gesticula,va arata in stanga si in dreapta si se va chinui inutil sa te faca sa intelegi ceea ce vrea sa spuna. Acest lucru se datoreaza faptului ca iubirea nu se intelege,nu se invata ca pe o poezie...ci se simte si atat. Nu poti sa spui cuvinte mari sau mici despre ceva ce oricum e sublim si n-are definitie si nici nu admite explicatii. Multi nu cred in iubire...asta tocmai fiindca nu stiu cum e iubirea. E complicat sa vorbesti despre lucruri pe care nu le vezi,nu le atingi,nu le simti mirosul. Probabil doar cei ce iubesc se inteleg reciproc fiindca nu au nevoie de cuvinte,de explicatii,sau de eforturi prea mari pentru a pricepe "legaturile chimice" pe care se bazeaza "iubirea ".

Cu toate acestea,suferinta celor ce iubesc este crunta. Atunci simti ca orice-ai face stai in cap si lumea e pe dos. Nu mai vezi,nu mai auzi,nu mai vorbesti,iar totul se rezuma la amintiri. Cazi intr-o prapastie fara fund si nu se stie cat te vei mai adanci. Asta pentru ca la fel ca iubirea...suferinta nu are limite ; iar lucrurile nelimitate intotdeauna vor avea doua fete... Si bineinteles ca depre suferinta si dezamagiri vorbim data viitoare,sau,cine stie,cand inspiratia o sa vina... :)