Inainte de toate, vreau sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Nu e intamplator faptul ca ieri dimineata m-am trezit si stiam cu cat se va mari nota aceea. Realitatea a "copiat" visul. Acelasi lucru mi s-a intamplat in clasa a VII-a, cand am avut aceeasi nemultumire fata de o nota la aceeasi materie...si realitatea a "copiat" visul si atunci. Nu sunt cel mai credincios om din lume, cu toate ca ar trebui sa ma indrept mai mult in directia aceasta; nu merg la biserica pe cat de des as vrea. Am momente in care-i intorc spatele lui Dumnezeu. Apoi ma blamez pentru asta si-mi intorc fata la El. Cu toate acestea, stiu ca El este acolo mereu si are grija de mine. Imi accepta toate schimbarile si-mi indreapta pasii spre bine si nu spre rau. Ii multumesc pentru cat imi da, fiindca stiu ca imi da atat cat imi trebuie. Ii multumesc totodata pentru ca i-a ajutat pe toti oamenii din jurul meu. M-am rugat pentru ei in aceeasi masura in care m-am rugat si pentru mine. Ajunsesem sa sufar pentru nemultumirile lor mai mult decat sufeream pentru propria mea nemultumire. O sa fie bine...pentru toti! Dumnezeu nu ne lasa, cu toate ca noi tindem sa credem asta cand vedem ca ceva nu ne merge bine.
Cand ceva rau ni se intampla, avem inclinatia de a spune ca Dumnezeu ne-a adus acel lucru in viata noastra: boli, accidente, necazuri, neajunsuri, esecuri, despartiri, moarte. Nu, Dumnezeu nu ne da lucrurile acestea. El doar permite sa apara. Dar nu intr-un mod intamplator. Vrea sa ne vada reactiile in astfel de situatii. Iar cum noi suntem vulnerabili, mai mereu uitam de El cand suntem in situatii dificile. Spunem ca: "Suntem ocupati!". Sau...ne aducem aminte de El doar pana reusim sa trecem de anumite momente cruciale, pentru ca apoi sa uitam. Uneori suntem prea fericiti pentru a ne aminti ca exista cineva, acolo Sus, care ne vegheaza si ne aminteste din cand in cand ca nu suntem singuri.
Povestea mea cu Dumnezeu (fiindca asa imi place sa o numesc), incepea acum mult timp, pe vremea cand eram mica, mica, mica. Personalitatea dificila cu care am fost nascuta si pe care o am si o educ in continuare, ma facea sa nu suport legatura cu Dumnezeu prin simplul fapt ca eram obligata sa-mi spun rugaciunea seara de seara, sa stau la slujba in biserica timp de cateva ore si sa fiu cuminte in biserica. Ura fata de a respecta anumite reguli ma facea sa ignor orice tinea de religie. Cu toate acestea, ii respectam pe cei care aveau credinta in suflet.
Si timpul a trecut...am inceput sa accept ideea de Dumnezeu, sa cred in El, sa merg in Biserica... dar nu suficient. Aveam multe intrebari fara raspuns si nimeni nu era dispus sa-mi ofere explicatiile necesare in ceea ce priveste credinta. Mai primeam din cand in cand cate un raspuns, insa nu suficient de convingator pentru micutul om. Nu eram convinsa per total de ideea aceasta a faptului ca exista Dumnezeu.
In urma cu trei ani, pe vremea cand inca eram in cautari de raspunsuri, am ajuns la o Biserica. Am ajuns mai mult intamplator, dat fiind faptul ca in general toata familia are credinta in sange. Dupa ce am asistat la slujba, in sufletul meu s-a nascut ceva ce nu pot explica. Preotul acela, care mai tarziu avea sa devina duhovnicul meu, mi-a trezit in suflet ceva ce, probabil, exista fara stirea mea...si anume: credinta. Modul in care predica, asemanarea extraordinara pe care o faceam cu Dumnezeu (ca sa nu mai spun ca seamana izbitor de bine cu Parintele Arsenie Boca), explicatiile uimitoare pe care le dadea, modul in care ii "ademenea" pe crestini la o viata mai buna... toate acestea m-au doborat. Acela a devenit locul meu de suflet, unde merg si ma rog, unde merg si ma incarc cu bunatate atunci cand simt ca m-am inrait din cauza situatiilor din viata mea, unde plang atunci cand ma simt incarcata negativ...si unde dorintele mele iau contur. Preotul, prin discutiile pe care le-am avut ulterior, m-a facut sa inteleg atatea...si mi-a raspuns la toate intrebarile. Desigur ca n-am reusit sa fiu un crestin suficient de bun. Niciodata nu o sa reusim sa fim atat de buni pe cat ar trebui sa fim in fata Lui. Nu merg saptamanal la Biserica acolo, insa am observat ca de cate ori simt nevoia sa ajung acolo si in definitiv fac asta, de atatea ori invat de ceva. Mi s-a intamplat sa fiu dezorientata, sau sa-mi doresc ceva, sau sa vreau o cale de iesire, sau un raspuns... De cate ori am mers, acolo le-am gasit pe toate. Poate ca este intamplator, insa... plecam de acolo si stiam fie: ce trebuie sa fac, fie sa ma inarmez cu rabdare. Duhovnicul meu mi-a spus sa vorbesc cu Dumnezeu tot timpul. Oriunde merg, sa nu fac abstractie de El. Si El ma va ajuta. Asa am facut.
La inceput nu stiam daca acest lucru va functiona. Mi-era greu sa cred ca as putea vorbi cu Dumnezeu si El ma va ajuta. Si usor usor am incercat. I-am cerut cate un semn...ca sa procedez bine in viata...si m-a ajutat. De atunci am incetat sa mai fiu Toma necredinciosul. E mereu cu mine, aici. Si stiu ca ma ajuta. Iar daca lucrurile nu se intampla asa cum vreau eu, asta nu inseamna ca a uitat de mine...inseamna doar ca are planurile mai bune pentru mine. Mi s-a intamplat sa fiu si nemultumita pentru ca simteam ca oricat m-as ruga, ceea ce vreau eu nu se va intampla. Dupa un timp, mi-a demonstrat ca mi-a adus ceea ce voiam fix cand a trebuit si cand am avut nevoie. Si nu inainte. Dumnezeu exista doar pentru cei ce cred in El. El nu te obliga sa crezi in El, nu te obliga sa faci fapte bune, sa fii un bun credincios... dar... sa nu te astepti sa primesti in schimb tot lucruri bune...pentru ca nu se poate acest lucru.
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot!
P.S.: Am avut intentia sa scriu doar cateva randuri despre credinta ca apoi sa trec la altceva...insa am fost atat de captivata incat as mai fi scris muuulte. Sunt multe de povestit la acest capitol. Mi-as fi dorit sa mai scriu despre credinta pe care o are in suflet Dan Puric, credinta evidentiata in cartea sa, "Cine suntem"...despre o manastire de la Busteni, a carei poveste este uimitoare si despre cateva Pilde ce mi-au ramas intiparite in minte pe parcursul timpului. Poate in viitorul apropiat o sa despic firul in patru si o sa mai scriu despre cele mentionate mai sus. Doamne-Ajuta!
