O viata - un om - un suflet.

Am avut niste luni...niste saptamani...niste zile atat de grele, incat nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce e si ce a fost in sufletul meu. Nimeni nu stie cat am mai oftat in adancul inimii mele. M-au vazut tacand, m-au vazut cateodata abatuta si cateodata cu ochii in lacrimi,apoi m-au vazut imediat zambind, m-au vazut puternica, asta ca sa dau impresia ca sunt puternica...dar cum altfel as fi putut sa fiu cand tot ce-mi doream era ca cei din jurul meu sa tina capul sus indiferent de durerea din sufletul lor? Ei tot la mine veneau, tot de la mine voiau incurajare, tot de la mine voiau o vorba buna. Iar eu trebuia sa fiu acolo pentru ei. Nimeni nu stie de cate ori m-am renascut din propria cenusa...fiindca mereu eram prezenta si saream in ajutorul fiecaruia, uitand ca si eu am nevoie de refacere, am nevoie de intelegere si de putina reculegere. Nu mi-a fost usor. Eram cea mai mica din familie si totusi cea care ii sprijinea pe toti. La mine nu exista "Nu putem face asta." . Intotdeauna spuneam ca eu pot, ca eu fac si ii incurajam si pe ei...desi poate aveam si eu un bac in fata, o admitere si niste ganduri in aceste privinte, eu ma implicam si in activitatile lor. Am incercat sa le fac pe toate. Poate n-am reusit de fiecare data, dar m-am straduit ca totul sa fie bine si totul sa fie perfect facut(doar sunt o perfectionista, se stie). Am si acum momente ascunse in care nu mai pot si ma opresc efectiv in loc si plang. In momentele acelea nu stiu ce sa fac... Plang de neputinta, plang de dorul bunicii, plang fiindca vreau ca totul sa fie bine. Ma zbat, renunt la mine doar ca sa fie totul bine. Nu vreau sa se uite cineva la mine cu mila, nu vreau sa se vada suferinta imensa din sufletul meu. Nu ma las invinsa.
 Mi-e dor de bunica...atat de dor incat nu pot explica acest sentiment. M-a crescut de la 1 an si 5 luni...m-a invatat atatea si a fost alaturi de mine cu o vorba buna de atatea ori, incat...cum as putea sa fiu altfel?! Nimeni nu poate spune ca stie ce simt...fiindca e imposibil. Pana nu treci prin asa ceva...nu intelegi. Ma gandesc ca si-ar fi dorit sa fiu puternica si merg mai departe cu capul sus. Nu vreau sa las nimic sa a doboare. Nu vreau sa dau satisfactie nimanui si nu vreau sa ma creada cineva vulnerabila. Nici pe departe. Orice latura sensibila si vulnerabila a mea trebuie tinuta ascunsa. Trebuie sa fiu aici, sa fiu stalpul de sustinere al celorlalti si trebuie sa am coloana vertebrala dreapta. Nu ma las. Nu ma las batuta. Nu vreau si nu trebuie.