O vineri... urmata de o sambata.

Fix in acest moment ma simt incapabila sa spun ceva. Nu pentru ca nu as putea sa fac asta ( Stiu ca pot! Stiu ca vreau sa fac asta! ) ,ci pentru ca e ceva nou. N-am mai scris niciodata despre...asa ceva. Incerc sa-mi caut in cap cuvintele necesare pentru a contura ceea ce vreau sa conturez, sa fiu subtila si concreta in acelasi timp. O sa fie putin dificil... dar,vedem la sfarsit ce-a iesit din toata postarea aceasta. :D


In acest sfarsit de saptamana mi s-a spus ca sunt "inteleapta". A fost unul dintre momentele in care am ramas oarecum fara glas. Stiu doar ca un zambet de uimire si incantare mi s-a plimbat pe fata. Pentru mine a fost chiar un compliment , un lucru frumos care mi s-a spus. Poate daca mi s-ar fi spus "Esti frumoasa!" sau "Imi place camasa ta!" ...sau orice altceva...nu m-as fi simtit atat de bine, atat de EU in momentul acela. Chiar am intalnit oameni intelepti si m-am gandit: " Oare cand o sa ajung si eu sa am macar 30% din intelepciunea lor?" . Nu  cred ca sunt inteleapta in adevaratul sens al cuvantului si nu cred ca dau dovada de acea intelepciune pe care o am, tot timpul, insa... sunt multumita ca,macar in anumite situatii reusesc sa tratez lucrurile intr-un mod intelept. Acum am dovada ca cei ce au trecut prin viata mea si carora le-am admirat intelepciunea,nu au trecut degeaba, ci am reusit sa imprumut ce era mai frumos la ei... lucru care ma bucura.

Uneori...

Toate povestile ce se nasc in mintea noastra incep cu “Daca”. Ei  bine,a mea incepe cu “Uneori”.

Uneori,cand soarele e pe cer in partea dreapta si luna in partea stanga (asa cum imi place mie) si cand cerul e senin dar cu tenta rosiatica, imi place sa zbor. Si atunci cand zbor,chiar zbor. Peste tot. Peste oameni,peste tinuturi,peste intamplari,masini si sentimente. Zbor peste tot,peste tot ce imi place. Zbor cu gandul. Da,doar cu gandul. Incerc sa ma obisnuiesc cu toti si toate. Vad oameni tristi si atunci ma intristez si eu. Ma simt neputincioasa in fata lor ,fiindca nu sunt fizic prezenta ca sa le alin supararile. Nici macar nu pot sa le spun 17 cuvinte. Vad oameni fericiti si atunci pierd minute in sir bucurandu-ma si eu de ei,razand si eu “de rasul lor”. Vad oameni ascunsi “in carapacea lor”,nestiind cum sa iasa la suprafata teferi,fara sa-i faca pe ceilalti sa sufere. Acestia sunt cei mai “in belea”,fiindca stim cu totii cat de greu este sa iesi dintr-o situatie bine si sa vezi care este granita dintre: a-ti spune parerile,a nu-i leza pe ceilalti si a respecta normele politetii. Vad oameni si oameni ; caractere si caractere ; chipuri si chipuri ; activitati si activitati ; evenimente si evenimente. Toate acestea imi atrag atentia. Unele ma inspira,altele imi starnesc curiozitatea si altele ma alunga intr-un mod indirect. Apoi plec spre locurile unde imi pot “aseza” gand cu gand in minte. Aripile mele ma conduc spre locuri linistite: spre marea al carei sunet ma trimite departe sau spre eternul munte alaturi de puritatea si apasarea lui sufleteasca. Mi-e greu sa aleg un singur loc in care sa merg. Caut liniste in amandoua…si o gasesc. Ce pot sa cer mai mult? Cum sa fiu egoista si sa spun ca prefer marea, sau prefer muntele? Nu! Zbor spre amandoua...si imi asez gandurile in ordine,reflectez asupra a tot ce am vazut si plec mai departe. Si nu stiu cum se intampla ca tot timpul zbor,calatoresc…poate si pentru ca “UNEORI…” viata insasi este un lung drum in care fiecare merge in ce directie vrea,iar la sfarsit toti oamenii observa ca “UNEORI…” timpul trece.

P.S.: Uneori…gandul meu poposeste si la tine.Te rog doar sa ai grija de el,fiindca altfel se va pierde si nu va mai sti in ce directie sa o ia…iar atunci nu va mai zbura,ci va cadea in gol…

                                                                     D. M.C.

Viata - un abur.

Intotdeauna am stiut cat de importanta este viata. In trecut,am vazut si am auzit cu uimire si...si efectiv cu dispret,cum unii/unele isi consuma aceasta VIATA intr-un mod urat (ca sa nu spun jalnic), facand fel si fel de lucruri ghidandu-se dupa faimoasa replica "DOAR O VIATA AVEM!". Si de fiecare data m-am gandit "Dar oare,cat timp se mai pot agata ei de firul vietii in ritmul acesta?" (nespunand acestea din rautate,ci doar realizand cat rau isi fac ei sufletului si trupului lor). Realizam ce diferenta mare este intre cei care nu stiu sa traiasca frumos si cei care isi traiesc viata frumos,dar au putin...ghinion,sa zicem.  Apoi imi apareau in minte toti oamenii buni ,cu suflet mare, prietenosi care exista si care aveau atatea necazuri,sau cu care viata nu a fost prea blanda. Sunt oameni minunati care ne sunt luati prea repede intr-o clipa (cand ne asteptam mai putin), oameni care isi pierd vietile din cauza celorlalti,unii care au soarte tragice, oameni care nu traiesc intr-un mediu,climat prielnic...etc. Exista atat de multi oameni care nu au ce manca,sau ce bea,care nu au haine,acoperis deasupra capului si noi ne plangem ca nu aveam cu ce sa ne imbracam sambata in club,sau ca hainele pe care le avem deja au fost vazute de ceilalti o data si a doua oara trebuie sa fim altfel imbracati... ; ca nu avem nu stiu ce telefon cu un infinit de chestii ,vacanta pe nu stiu unde; ca n-am baut si n-am mancat suficient de mult si bine ; ca nu ne mai place mobila,sau culoarea parchetului fiindca nu se potriveste cu nu stiu ce ; ca seful nu ne-a mai marit salariul de 6 luni (in conditiile in care sunt oameni fara loc de munca) ; ca nu a mai aparut un episod nou din serialul faimos pe care il urmarim; ca suntem prea grasi sau prea slabi ; ca nu avem ochii kaki sau alta culoare; ca sprancenele nu  sunt simetrice ; ca nu avem pantofi J.C. ; ca nu ne-a cumperat tata masina la 18 ani si mama nu ne-a adus stripperi sau iepurasi Playboy... sau banalitati de genul. Astfel tot timpul programam diferite lucruri si aspiram spre mai mult ...cat mai mult si mai mult, ne vaitam in ultimul hal din cauza a tot felul de lucruri neimportante. Se merge pe principiul"Sa fie cat mai mult...ca sa ne asiguram ca avem, Sa fim fashion,sa ni se faca toate mofturile...etc" . Unii poate au atatea lucruri,incat 5 generatii viitoare ar trai decent. Si toate acestea...pentru ce? Ca sa realizam ca indiferent cate avem,sau de cate vrem,viata ni le poate lua pe toate intr-o secunda?

Nu sunt nici vreo inteleapta, sau "o tipa" ce s-a trezit sa spuna si ea cateva cuvinte tocmai acum, dar chiar simt in momentul acesta ca mai am de adaugat o lectie de viata (langa toate cele existente pana acum). Chiar simt ca trebuie sa ma bucur mai mult de viata pe care o am, sa incerc sa fiu mai fericita decat am fost pana acum, sa traiesc mai frumos, sa fiu mai buna cu cei din jur si mai putin morocanoasa uneori, sa ma plictisesc mai rar sau sa-mi fie lene mai rar, sa iubesc mai des (desi uneori orgoliul meu ma impiedica), sa spun mai des celor din jur cat de importanti sunt ei pentru mine si cat de importanta este pentru mine prezenta lor, sa-mi doresc sa am doar ceea ce este necesar si nu mai mult, sa fiu o prietena mai buna uneori, sa zambesc mai des si sa fiu mai optimista uneori... toate acestea pentru ca o singura viata am si trebuie sa ma bucur de ea simtind si facand lucruri frumoase.

 Nu obisnuiesc sa dau sfaturi si nici nu cred ca sunt in masura sa fac asta... dar ganditi-va putin! Poate si voi va regasiti in ceea ce am scris eu si considerati ca va puteti face propria viata mai frumoasa...

Lectie de viata. (partea I )

Nu stiu daca am vorbit vreodata cu voi despre iubire,iubire in particular sau iubire in general. Tu te-ai intrebat vreodata: Ce e iubirea? Evident ca ai facut asta si evident ca te-ai gandit la asta macar o secunda din viata ta. Ti-as spune ca e un sentiment,dar cu siguranta si tu stii asta. Ei bine,iubirea face parte din categoria sentimentelor ce nu se pot explica. Nu vei gasi un om care sa-ti spuna ce e iubirea. Sau,poate vei gasi vreun om,prostut,ce-i drept,care va incerca sa filosofeze,sa spuna cuvinte mari,lungi si cu multe consoane,un om care va gesticula,va arata in stanga si in dreapta si se va chinui inutil sa te faca sa intelegi ceea ce vrea sa spuna. Acest lucru se datoreaza faptului ca iubirea nu se intelege,nu se invata ca pe o poezie...ci se simte si atat. Nu poti sa spui cuvinte mari sau mici despre ceva ce oricum e sublim si n-are definitie si nici nu admite explicatii. Multi nu cred in iubire...asta tocmai fiindca nu stiu cum e iubirea. E complicat sa vorbesti despre lucruri pe care nu le vezi,nu le atingi,nu le simti mirosul. Probabil doar cei ce iubesc se inteleg reciproc fiindca nu au nevoie de cuvinte,de explicatii,sau de eforturi prea mari pentru a pricepe "legaturile chimice" pe care se bazeaza "iubirea ".

Cu toate acestea,suferinta celor ce iubesc este crunta. Atunci simti ca orice-ai face stai in cap si lumea e pe dos. Nu mai vezi,nu mai auzi,nu mai vorbesti,iar totul se rezuma la amintiri. Cazi intr-o prapastie fara fund si nu se stie cat te vei mai adanci. Asta pentru ca la fel ca iubirea...suferinta nu are limite ; iar lucrurile nelimitate intotdeauna vor avea doua fete... Si bineinteles ca depre suferinta si dezamagiri vorbim data viitoare,sau,cine stie,cand inspiratia o sa vina... :)

Un fluture iarna.

Se apropie urmatorul prag din viata mea. Fac 18 ani. 18 primaveri in care am ras cu toti prietenii mei,18 primaveri in care am avut dezamagiri,18 primaveri cu buburuze,18... doar 18. Nu sunt Marin Sorescu ca sa contabilizez:

Contabilitate - Marin Sorescu

 Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
                                                    Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
                                                   A caror intelepciune am eliminat-o treptat.
                                                   Si, in sfarsit, o soarta
                                                   Si cu inca o soarta( de unde-o mai fi iesit?)
                                                   Fac doua( scriem una si tinem una,
                                                   Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

; insa pot sa va spun cu chipul luminat si cu zambetul pe buze,ca in viata mea au fost atat de multe persoane minunate carora ar trebui sa le multumesc. Si culmea, acei oameni, au fost atat de minunati numai pentru mine,pentru ca numai eu am avut grija sa le dezcopar orizonturile; numai eu le-am desenat stele,oi, ganduri,cuvinte. Va multumesc pentru tot,pentru faptul ca mi-ati umplut viata de zambete colorate,ca m-ati invatat sa va iubesc si chiar daca nu am stiut sa o arat,am simtit asta si...pentru mine e important. Alaturi de voi am invatat sa pretuiesc timpul si sa-l privesc ca pe un prieten ce-mi atinge pleoapele tot timpul cu buzele lui: care ma trezeste,care ma adoarme,care imi aduce bucuria,tristetea si toate sentimentele. M-ati invatat sa lupt,atunci cand e cazul,dar sa nu calc pe cadavre pentru a-mi atinge scopurile...si tot alaturi de voi m-am maturizat in ganduri,idei. Unii mi-au desenat fluturi pe tabla stiind ca,descoperindu-i a doua zi voi zambi,altii mi-au lasat ghiocei in banca...iar eu,neatenta nu i-am vazut si i-am gasit dupa 2 zile ofiliti. Au fost persoane care mi-au demonstrat prin cel mai frumos mod posibil,prin cuvinte,ca viata e minunata. Si m-au "scuturat" de-a binelea trezindu-ma la realitate. Mi-au citit poezii,mi-au vorbit despre oameni. A existat o super-femeie care mi-a ascultat toata viata timp de cateva ore fara sa ma compatimeasca,fara sa ma judece,fara sa se bucure si fara sa ma intrebe nimic. Doar m-a ascultat. Unii mi-au dat lectii de viata si in ciuda faptului ca am gresit nu mi-au spus: "Ti-am zis eu!" ."Gastile mele de prieteni" mi-au demonstrat ca nu conteaza conditia sociala si nici gradul de inteligenta atunci cand vine vorba de prietenie. Atunci am invatat cum sa-mi fac prieteni,cum sa le inteleg nevoile,cum sa le fiu alaturi in fiecare clipa.Nici nu stiu cate lucruri frumoase mi s-au intamplat in 18 ani fara o zi jumatate... Au fost atatea si atatea....incat nu cred ca as avea lacrimi sa vars de fericire ca mi s-au intamplat mie toate. Nu pot fi ipocrita sa spun ca nu am fost dezamagita. Ba da! Am fost de multe ori...si m-am descompus de n ori in mii si mii de bucati. Au fost momente cand nu mai puteam sa ma ridic,cand nu vedeam nicio iesire in jur,insa de fiecare data,ca o pasare phoenix,am renascut si am inceput sa invat din nou sa merg. Nu regret nimic. Am facut exact cat am putut sa fac si am incercat sa nu ma schimb pentru nimeni,ci sa raman eu,aceeasi visatoare conectata permanent la realitate. Si daca exista vreo persoana care este nemultumita de felul meu de-a fi...poate sa stie ca ii urez "Drum bun in viata!" pentru ca nu ma intereseaza parerile nimanui. Stiu foarte clar care sunt lucrurile care imi plac,stiu ce imi doresc in viata si stiu foarte bine cine sunt.Coloana mea vertebrala este dreapta si nu poate fi "indoita" de nimeni. Nu sunt perfecta,nici nu vreau,nici nu pot sa fiu(desi uneori ma chinui sa fiu) si...sunt un simplu om ca si voi,un om care incearca sa aprecieze cat mai mult tot ce e in jurul lui pentru ca asta este farmecul vietii. Mai stiu ca nu spun asta des,pentru ca mi se par niste cuvinte mult prea mari pentru mine,un pui de om ce sunt si pentru ca mi se pare ca toata lumea spune cele doua cuvinte mult prea usor si uneori fara sa simta cu adevarat asta... dar... chiar VA IUBESC! si va multumesc ca ati facut parte din viata mea la un moment dat,sau ca faceti parte din viata mea in prezent. Nu cred ca as avea la indemana suficiente cuvinte pentru a va transpune in cuvinte toata aprecierea mea,insa... pentru mine sunteti importanti si fiecare dintre voi si-a lasat o "amprenta" in viata mea,intr-un fel sau altul.

P.S.: Sper ca,dupa multi ani sa citesc tot ce am scris aici si sa-mi aduc aminte ca...atunci cand eram mica,o mica adolescenta,visam sa scriu candva o carte care sa ma reprezinte total.

Cu drag,

Un fluture iarna. >:D<

Buburuzica pierduta...

Tocmai buburuza suprema a zburat in ultima saptamana deasupra mea! Senssibilitatea mea incepe sa renasca. Nostalgia clipelor trecute de mult,ma surprinde ca revine. Ma uit la mine si vad ca o uitasem,oarecum,pe acea buburuzica. Credeam ca m-a dezamagit candva,ca m-a parasit,dar a jucat un rol important in viata mea. Am iubit-o pentru ca m-a invatat sa traiesc frumos. A avut grija de mine,m-a invelit cu toate cuvintele ei,iar respiratia ei mi-a adus prospetime in viata.

Oh,ce dor imi era de ea,desi nici nu-mi dadeam seama! Multumesc,primavara vietii mele,ca ai ajuns si mi-ai dezghetat sufletul!

Simt..

Simt in fiecare zi ca sunt tot mai multe persoane in viata mea carora trebuie sa le multumesc. Dar nu am timp sa fac asta si ma simt vinovata. 
Simt in fiecare zi ca am o doza de orgoliu care uneori ma orbeste,insa nu stiu cum sa-l neutralizez...si ma simt vinovata pentru asta.
Simt in fiecare zi ca trebuie sa invat sa iubesc mai mult,sau sa le arat mai mult celorlalti dragostea mea,insa nu reusesc si ma simt vinovata pentru asta.
Simt...ca uneori imi irosesc timpul inutil si ma simt vinovata pentru asta.
 ...Simt... dar nu stiu sa-mi controlez sentimentele. 

Sunt momente,cand,ah...,parca-as strange, pe oricine mi-ar iesi in cale,in brate si nu i-as mai da drumul. Dar nu fac asta...si ma simt vinovata!