Uitarea.

Am momente in care as sta in fata unui ceai avand o persoana langa mine si as dezbate la nimereala cate un subiect,as asculta opinii noi si mi-as spune opinia. Mi se intampla destul de frecvent lucrul acesta.  Astazi am un subiect foarte interesant. “Exista sau nu uitare?” . Din intamplare, mi-a fost starnita aceasta curiozitate. Am vrut sa o dezbat. N-am avut cu cine si nici nu mi-am batut capul sa gasesc pe cineva care sa aiba aceeasi curiozitate ca si mine in acest moment. Asadar, domnilor si domnisoarelor, credeti ca exista uitare? Sau ce reprezinta ea? Cu ce se mananca? Cu ce se simte…sau mai bine spus, se simte? Cand ne dam seama daca am uitat sau nu un lucru/ un om/ o intamplare? Subiectul acesta chiar m-a incitat. Cum s-ar spune: “ma roade curiozitatea”. Bun. Sa o luam cu inceputul. Inainte de a dezbate acest subiect trebuie sa luam in considerare faptul ca in momentul in care privim o situatie/ un lucru, trebuie sa privim din toate unghiurile pentru a intelege mai bine. Vazand dintr-un unghi uitarea in ceea ce priveste situatiile/intamplarile, eu spun ca nu exista uitare. Sa nu fim ipocriti acum si sa spunem: “Da,domnule, eu uit repede. Mie imi trece. Eu sunt indiferent/a si in cateva zile deja mi se pare situatia stupida si de domeniul trecutului.” Pai daca vreti sa fim ipocriti, suntem. E foarte usor sa facem pe durii. E practic o masca pe care poti sa ti-o pui oricand pe chip doar pentru a arata oamenilor cat de macho / diva esti in functie de situatie. Vrei sa demonstrezi ca poti face orice, ca esti superficial/a, ca lucrurile nu te marcheaza si ca poti trece peste orice foarte repede. Pardonnez-moi?! Dar nu,dragii mei, nu e chiar asa. Nu exista uitare. Doar in Alzheimer (Doamne Fereste!) . Acela este un caz extrem. Exista incapatanarea de a vrea sa lasam trecutul in trecut, de a nu mai aduce in actualitate zilnic anumite intamplari / oameni, de a arata celorlalti ca noi suntem de piatra si cu o inima de hartie. Dar doar atat. Nu va mai faceti iluzii ca puteti uita. In primul rand, oamenii nu pot fi uitati. Daca sunt oameni care ti-au facut bine in viata, e imposibil sa-i uiti…daca sunt oameni care ti-au facut rau, ei bine si pe aceia ii vei tine minte… daca sunt oameni pe care i-ai intalnit pe parcursul anilor, imposibil sa-i uiti (eventual nu-i mai recunosti, dar dupa 3 cuvinte imediat iti aduci aminte cu cine stai de vorba). Iar in al doilea rand, situatiile,intamplarile, aspectele din viata ta nu pot fi uitate. Si aici voi veni cu aceleasi argumente: fie ca te-au marcat intr-un fel sau altul, fie ca au fost placute sau neplacute, ele iti vor ramane undeva intiparite. Ceea ce oamenii nu inteleg este insusi faptul ca viata este o carte. In fiecare moment se mai scrie un rand pe paginile cartii. Toti oamenii care intra in viata noastra (care raman, sau care sunt trecatori, care ne ajuta, sau care ne dau un sut in fund) , toate intamplarile (de la cazutul cu bicicleta pana la primul fluturas in stomac)…toti si toate ajuta la scrierea cartii. Odata intipariti/intiparite acolo, nu se mai poate sterge nimic cu buretele,totul ramane. Iar acum voi spune ceva ce am invatat dintr-un interviu al dnei psiholog Gigi Ghenea(sper ca am retinut numele ei bine): trebuie sa invatam sa acceptam viata asa cum este ea. Cu cat ne punem mai multe intrebari si cautam mai multe raspunsuri, cu atat ne adancim mai mult intr-o prapastie din care s-ar putea intr-o zi sa nu mai iesim. Asadar, trebuie sa acceptam amintirile. Degeaba luptam sa uitam, vai de mine,ca asa ar fi bine. Nu ,domnule! Daca lucrurile s-au petrecut, daca oamenii mi-au fost scosi in cale pentru a-i cunoaste, noi suntem datori sa privim filele cartii cu seninatate . Lupta cu uitarea este inutila. Sunteti constienti ca luptati doar pentru a va toci creierul si pentru a va adanci in suferinta punandu-va tot timpul intrebarea : “eu de ce nu pot sa uit?”. Pentru ca nu se poate! E simplu! Intr-adevar, uiti o informatie gen: formula lui (sin x)’ caci nu stii niciodata daca e cos x sau –cos x. Dar asta e normal. Nu ai acordat suficienta  importanta. Informatiile acestea cotidiene, sa le zicem, sunt uitate in functie de importanta lor. Le-ai uitat tocmai pentru ca nu au contribuit cu nimic, nu te-au atins, mangaiat, nu te-au enevat, nu te-au facut fericit. In schimb, cu un om ai avut contact fizic si moral…iar asta nu poti sa uiti. O intamplare sau o situatie ti-a trezit niste sentimente: ori emotie, ori agitatie, nervozitate, calmitate etc, sentimente pe care nu le poti uita. Concluzionam ca nu exista uitare. Exista intr-adevar doar acea incercare naiva a noastra de a lasa trecutul in trecut crezand ca astfel putem trai prezentul la o intensitate maxima. Lucrul de care nu suntem constienti este ca trecutul este caramida pe care a fost zidit prezentul si ca in momentul in care “caramida” ar fi luata, prezentul s-ar darama. Practic este un circuit inchis. Si oricat am incerca sa ne dedicam timp pretios uitarii trecutului, nu vom reusi. Am mai auzit oameni care spuneau ca se “ingroapa” in proiecte, activitati, pentru a nu-si mai aminti nimic. Gresit. Poate da, pe moment nu-ti amintesti, dar sigur intr-un moment de liniste, subconstientul tau va readuce in prezent un fragment din ce a fost candva. S-ar spune ca unele amintiri chiar pot reprezenta hrana vie pentru suflet. Dupa ce o sa fiu mai inspirata poate voi scrie si despre asta. Pana una alta, realizati ca uitarea v-o induceti voi, dar nu faceti decat sa va sedati mintea si sufletul intr-un mod inutil! Iar sedarea aceasta nu o sa dureze mult.  O sa ajungeti intr-un punct de seninatate al vietii in care pana si acceptarea trecutului vi se va parea normala.

P.S.: trebuie sa revin intr-o zi cu o “vorbarie” despre acceptarea vietii. Interviul de care va spuneam mi-a dat tema de gandit. Va mai trebui sa revin si cu o mica povestire…dar…curand…curand… *Huuugs