Revin pe blog pentru a nu stiu cata oara.

Revin ca de obicei. Revin cand sunt goala pe dinauntru. Cand ma simt ca o floare ofilita. Revin cand am foarte putine lucruri si foarte putini oameni pe care ii mai iubesc. Revin fiindca sunt dezamagita de mine,de oamenii din jurul meu. Revin fiindca am uitat de multe,inclusiv de mine si de sufletul meu. Revin si voi reveni mereu pentru ca inca mai am unde sa ma intorc.

Si ma intorc aici,in locul unde mereu imi gasesc linistea, in locul care intotdeauna ma asteapta, aici unde nimeni nu pune intrebari,unde nimeni nu cauta raspunsuri lungi si complicate.

De mult timp incerc sa revin. Poate nu gasisem contextul potrivit, poate nu eram suficient de hotarata sa revin...insa acum e momentul potrivit.

Am ajuns unde nu am mai fost de mult. Si aici ma refer la viata mea... Sunt multe de povestit. In timp,voi povesti tot. Acum ... ma aflu in mjlocul unui curs de analiza. Imi vine sa ... vars tot veninul acumulat de aceasta facultate. In fiecare zi descopar ca imi place din ce in ce mai putin. Ma chinuie psihic intr-un mod cumplit. Imi scade stima de sine din ce in ce mai mult. Ma face sa ma simt din ce in ce mai incapabila,mai proasta (caci acesta este cuvantul potrivit). Da,eu mi-am ales-o. Eu mi-am conturat viata,viitorul si tot. Dar am vrut altceva. Am vrut sa ma stimuleze,sa ma faca sa fiu buna,capabila in acest domeniu. Am vrut sa imi stimuleze gandirea,sa ma faca mai isteata,mai conservatoare, sa ma ajute sa imi intind aripile ca sa pot zbura dupa 3 ani la sfarsitul ei. Am vrut sa gasesc oameni capabili,frumosi sufleteste... Si nu robotei de biblioteca,balbaiti si inculti. Am vrut sa ma stimuleze sa imi placa materiile lor, sa si le promoveze intr-un mod frumos. Mi-am dorit sa scap de niste profesori de liceu care te tratau cu indiferenta doar pentru ca stiau ca toti trebuie sa termine liceul doar pentru ca e un colegiu national de renume in judet. Pentru ca am vrut sa scap de ei m-am gandit ca aici,unde "facultatea este facultativa" profesorii ne vor trata la un alt nivel...la nivelul in care ei isi doresc sa formeze niste oameni pentru viata. Se presupune ca noi, masinutele acestea teleghidate vom fi dupa acesti ani niste oameni licentiati in ceva... Intrebarea este: ce calitate umana avem noi? Cea dezastruoasa pe care ei ne-o transmit drept exemplu? Sa fim balbaiti,agramati,niste oameni care citesc dupa niste slide-uri si atat?

Nu oamni buni,nu! Acesta este doar un mod de a ne indobitoci. Iar noi,ca niste tineri la inceput de drum,nu vrem asta. Vrem libertate in gandire,vrem exemple bune de viata,vrem sa fim indemnati si ambitionati sa fim buni. Nu vrem sa fim tratati cu replici de genul "Nu stiati ca in viata nu este totul corect?!" si nici nu vrem sa ne chinuim sa luam 5 la materia unui om, om care poate la un examen de genul nici el nu ar lua 5.

Vrem sa promovam inteligenta,iar nu indobitocirea in masa. Suntem tineri,plini de speranta si vise. Nu ne taiati aripile,oameni buni! Lasati-ne sa zburam si ajutati-ne sa fim OAMENI, nu robotei!

Azi nu! Te rog eu nu!

Cum ar fi viata, oare, viata, daca totul ar pica din cer?! Ar fi ca un globulet roz, in care am avea de toate, de la pantofiori roz, agrafe roz, ingerasi in jur si masinuta decapotabila roz! La dracu'! Unde traiti, oameni buni? In ce buncar? In ce loc? Pe ce pajiste? Chiar ganditi cu creierasul vostru? Sau actionati fara sa ganditi?

Poate ca iarasi sunt eu singura nebuna din ecuatie. Sau doar in aparenta, caci in esenta, tare mi-ar placea sa realizati ca EU si numai EU am dreptate in aceasta propozitie. Nu sunt nici vreo narcisista , nici vreo indragostita de propriul ego... insa am argumente care pot dovedi ca pot cat de cat sa iau niste decizii bune. Acord circumstante oamenilor din jur, poate prea multe, insa...pana la un punct. Se pare ca oamenii iti pot oferi surprize oricand, inclusiv dupa 4 ani de cunoastere. Stiu ca nu am dreptul sa critic opiniile lor. Stiu ca exista toleranta in lumea asta si ca eu trebuie sa folosesc aceasta toleranta , fiindca altfel nu s-ar mai fi "inventat". Insa pana la un punct. Apoi...daca nu sunt eu toleranta...atunci cine??!!

Iert cu nonsalanta aproape "de toate". Am o gama variata de lucruri peste care trec cu nonsalanta. Anume: de la inselat...pana la datul cu ciocanul in cap. Poti sa ma omori, eah, te iert! Insa...am si eu niste limite. Nu accept insa: sa-mi strici planurile, programul, sa nu-ti respecti promisiunile, sau sa anulezi intalniri, plecari, etc. Cand un om imi distruge programul, sunt debusolata. Imi este atat de greu sa-mi refac totul...incat...pfff... e groaznic. Stiu, stiu, stiu ca suna ciudat, dar asta sunt! La mine nu pica nimic din cer! Putine lucruri cad efectiv fara motiv. In rest, perfectionismul este la putere. Asa ca...asta nu iert. Nu iert lasatul balta. Asa ca, draga mea, imi pare rau. M-ai lasat balta intr-un moment crucial. Urasc oamenii nehotarati. Urasc oamenii care nu stiu niciodata ce vor, care nu au un cuvant de spus, care nu-si asuma vorbele. Nu te urasc,inca, draga mea, insa...mi-e greu sa cred ca voi mai putea vreodata sa-ti adresez mai mult decat un salut....si acela, din politete doar. Nu pot! Efectiv nu pot sa iert asa ceva.

Si intr-o zi... am revenit.

Imi era dor sa scriu, sa ma regasesc in fiecare cuvintel, sa simt ca scriu fiecare litera cu patima omului care simte atat de profund fiecare idee exprimata. Imi era dor sa arunc aici sentimente, ganduri, neplaceri, dureri si bucurii. 
A trecut atat de putin timp de cand nu am mai scris...si totusi mi se pare o eternitate. Raman surprinsa de cat de multe se pot schimba in cca. 2 luni. M-am schimbat eu,in primul rand. Dar asta nu mi se mai pare nimic nou. Acest proces avanseaza zilnic. Sunt om. E normal sa ma supun schimbarilor. Nu-i nimic de speriat! Undeva, acolo, printre cuvinte aruncate si idei parasite inca mai gasim de toate: de la sensibilitati parasite pana la melancolii si istorii melodramatice. :))
Nu cred ca m-as fi reapucat de bloggerit daca nu m-ar fi miscat astazi ceva atat de tare incat sa faca inima mea rece sa se cutremure.

Azi. Dimineata. Cam 8 jumate dimineata. Si eu...un om matinal fara motiv. (pare-mi-se ca deja corpul meu e prea odihnit si-mi da trezirea devreme). Nu-i nimic nou faptul ca dimineata sunt vesnic somnoroasa timp de vreo ora sau doua. Mai mult cu ochii inchisi imi caut o cana in care intentionez sa-mi prepar ceva ce contine cofeina. Dar...singura?! Nu are niciun farmec o cafea bauta singura. Nu vreau sa ma inec in ganduri, idei...si nici sa adorm cu cana in mana pana dau pe gat lichidul inchis la culoare. Asa ca...ce-ar fi sa imi invit bunicul la o cafea? Cum era evident deja... pun in practica ideea. Nimic nu poate fi mai frumos dimineata, decat o cafea  bauta la rasaritul soarelui, acompaniata de discutii, povesti despre "vremurile trecute".(nuuu, nu, chiar vi se pare ca eu stau aproape cu gura deschisa cand cineva imi povesteste verzi si uscate....daaaa, sunt sigura ca vi se pare :-" ) La un moment dat, din una in alta, vine vorba de certuri...moment perfect in care ma trezesc de-a binelea si incepa explica teoria teoriilor, haaa, cu gura mare... Eram practic in elementul meu :))). Nici macar nu ma certam cu el si deja se aprindea gagica. Vorbeam despre certuri in general...si eu eram in elementul meu :))). Saracul bunic, calm din fire si foarte chibzuit, om pe care l-am descusut dimineti la rand la cafea si de la care am aflat extrem de multe lucruri...se uita la mine zambind. Mi-am dat seama ca deja debitul meu verbal fortase nota, de data asta. (Mda, nimic nou!) Ma opreste, pastrandu-si zambetul pe buze si imi spune: "Stii ce a spus Florin Piersic intr-o zi la televizor, cand a fost intrebat de ce nu da curs unor certuri,sau discutii aparute in presa? (Clar nu stiam. Mai rar ma uit la televizor. )A spus: ''Oricum nu port pica nimanui si nici nu ma cert cu nimeni,sunt prea batran ca sa mai am timp sa ma impac." - Aceasta era lectia de la bunicul meu. M-am oprit din vorbit, din respirat, din gandit. Am zambit si am ramas cu aceasta lectie in minte. Cum as putea sa nu ii dau dreptate?! Cum as putea sa nu ma gandesc in continuare la cuvintele pe care le-a reprodus? Avea dreptate... :( Timpul trece atat de repede, noi imbatranim si in loc sa ne chinuim sa le lasam celor din jur amintiri dragi cu noi, reusim doar sa cauzam neplaceri, certuri...fara a realiza macar ca in orice clipa puteam pleca...definitiv.

*@#$%^$&

Am vrut sa-mi asum ceea ce fac...si mi-am asumat. Am vrut sa fug...si am fugit. Am vrut sa fiu singura...si am fost. Am vrut sa tip...si am tipat. Am vrut sa demonstrez...si am demonstrat. Am vrut sa actionez prosteste...si am actionat. Am vrut sa gresesc...si mi-am asumat greseala. Am vrut sa nu ma gandesc la consecinte...si iata-ma, nici acum nu ma gandesc la ele. Am vrut sa fiu libera...si m-am bucurat de libertatea mea.

Sunt aici. Sunt pregatita sa imi iau viata in maini si sa o modelez cum vreau. Sunt pregatita sa fac ce vreau, fara sa intreb daca pot, fara sa intreb daca e bine, fara sa cer permisiunea cuiva. Libertate!

Mai trebuie sa fac un pas spre intrarea in noua viata. Stiu doar ca trebuie sa reusesc. :)

"Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." Victor Hugo

Dupa o zi agitata, tensionata, plina de vorbe spuse aiurea, pline de impresii false, sictir, neintelegeri si priviri aruncate in scarba...citesc acest citat, intr-un mod intamplator.

Intr-o secunda devin vulnerabila. "Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi." ...

Vedeti voi... noi, reprezentantele "sexului frumos" suntem ca niste leoaice: ne luptam cu viata zi de zi, ne luptam cu voi,barbatii... si cu mofturile voastre, cu placerile voastre si cateodata cu lipsa voastra de finete. Incercam sa facem fata tuturor situatiilor. In fiecare dintre noi zace o Xena...sau o Ioana D'Arc pregatita sa intre in lupta in orice secunda pentru ceea ce-i apartine sau pentru cei din jurul ei. Suntem tot timpul in miscare, rezolvam situatii, impunem respect, aruncam priviri ucigatoare , mutam muntii si taiem in carne si oase. Devenim pe rand: fiice, surori, prietene, iubite, sotii, matusi, mame...si intotdeauna avem umerii incarcati de responsabilitati, de dorinte, de teluri. Suntem create pentru a lupta toata viata.

Ceea ce nu stiti voi si nu stiu daca veti invata vreodata...este ca oricat de bataioase am fi in viata asta a noastra pe Pamant, oricat de dracoase am vrea sa parem si oricat de orgolioase am vrea sa aparem in fata voastra... totusi Dracul nu este atat de negru pe cat pare. Circa doua cuvinte pot schimba atat de multe...atat,atat,atat de multe...incat nici nu va puteti inchipui. Iar aici nu e vorba neaparat de faimoasele "cele doua cuvinte". Nu...nu neaparat. In general cateva cuvinte (doua sau mai multe...) ne pot inmuia si ne fac mai vulnerabile decat ati fi crezut. Asta s-a intamplat in seara aceasta cu mine... Citatul de mai sus m-a facut sa ma pierd in timp si spatiu. E atat de sublim si de profund incat...cred ca pentru cateva secunde am uitat si sa mai respir... Am fost impresionata...cu toate ca l-am citit la cineva, intamplator...si nici macar nu-mi era adresat. In cateva secunde l-am analizat punandu-ma in locul celui ce l-a scris...si...m-am regasit mult in aceste cuvinte...

"Căci am trăit ca să te aştept[...]" - Asteptarea...reprezinta riscul pe care ti-l asumi atunci cand nu mai gasesti alta solutie in rezolvarea unei situatii. Asteptarea vine cand nu mai ai nici puterea de a face ceva, nici speranta de a mai solutiona ceva... Vine fix cand refuzi sa pui lacatul unui capitol si cand refuzi sa-l inchizi undeva si sa nu-l mai deschizi niciodata. O viata dedicata asteptarii este mai mult decat o dovada a faptului ca nu au mai existat lacate in peisaj,  nici capitole si nici situatii incheiate... Este dovada pura a loialitatii unui om, a increderii si a puritatii lui sufletesti... Asteptare, dulce asteptare...

"[...] în inima mea băteau paşii tăi." - Inima...coltul cel mai ascuns, mai plin de speranta si mai plin de iubire din corpul nostru. Inima...filtrul vietii noastre. Acolo "bateau pasii tai"... Cat de mare poate sa fie conexiunea dintre doi oameni astfel incat inima unuia sa bata cu regularitatea pasilor pe care-i face celalalt? Cat de mare sa fie legatura dintre doi oameni? Cum poate inima sa detina controlul suprem? El sa paseasca, oriunde, oricand...iar inima ta se conecteze la ritmul pasilor lui?...

Aparent, citatul pare a fi o metafora... o fraza plina de subiectivism, de irealitate si de exagerare. Insa, daca pastrunzi in adancul intelesului ei...realizezi cat adevar ascunde.
Aceasta este traiectoria noastra, a oamenilor: suntem pusi in situatii pe care nu stim sa le rezolvam/ nu stim sa le tratam...apoi asteptam...si tot asteptam... Asta pentru ca nu stim cum sa-l abordam pe cel de langa noi. Nu stim cum o sa reactioneze. Apoi traim cu impresia ca intr-o zi o sa ne pice rezolvarea din Cer, sau ca o sa ne trezim intr-o dimineata mai luminati la minte. In tot acest timp in care noi lasam asteptarea sa ne ocupe cu totul viata... inima noastra bate...si bate...bate in ritmul in care celalalt, de acolo, de departe... paseste. Astfel, legatura este indestructibila. Bataile tale, depind de regularitatea pasilor celuilalt. Nu mai sunteti doi...deja ati devenit doi in unul, fara ca voi sa stiti... :-<

O alta latura a mea...

Inainte de toate, vreau sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Nu e intamplator faptul ca ieri dimineata m-am trezit si stiam cu cat se va mari nota aceea. Realitatea a "copiat" visul. Acelasi lucru mi s-a intamplat in clasa a VII-a, cand am avut aceeasi nemultumire fata de o nota la aceeasi materie...si realitatea a "copiat" visul si atunci. Nu sunt cel mai credincios om din lume, cu toate ca ar trebui sa ma indrept mai mult in directia aceasta; nu merg la biserica pe cat de des as vrea. Am momente in care-i intorc spatele lui Dumnezeu. Apoi ma blamez pentru asta si-mi intorc fata la El. Cu toate acestea, stiu ca El este acolo mereu si are grija de mine. Imi accepta toate schimbarile si-mi indreapta pasii spre bine si nu spre rau. Ii multumesc pentru cat imi da, fiindca stiu ca imi da atat cat imi trebuie. Ii multumesc totodata pentru ca i-a ajutat pe toti oamenii din jurul meu. M-am rugat pentru ei in aceeasi masura in care m-am rugat si pentru mine. Ajunsesem sa sufar pentru nemultumirile lor mai mult decat sufeream pentru propria mea nemultumire. O sa fie bine...pentru toti! Dumnezeu nu ne lasa, cu toate ca noi tindem sa credem asta cand vedem ca ceva nu ne merge bine.

Cand ceva rau ni se intampla, avem inclinatia de a spune ca Dumnezeu ne-a adus acel lucru in viata noastra: boli, accidente, necazuri, neajunsuri, esecuri, despartiri, moarte. Nu, Dumnezeu nu ne da lucrurile acestea. El doar permite sa apara. Dar nu intr-un mod intamplator. Vrea sa ne vada reactiile in astfel de situatii. Iar cum noi suntem vulnerabili, mai mereu uitam de El cand suntem in situatii dificile. Spunem ca: "Suntem ocupati!". Sau...ne aducem aminte de El doar pana reusim sa trecem de anumite momente cruciale, pentru ca apoi sa uitam. Uneori suntem prea fericiti pentru a ne aminti ca exista cineva, acolo Sus, care ne vegheaza si ne aminteste din cand in cand ca nu suntem singuri. 

Povestea mea cu Dumnezeu (fiindca asa imi place sa o numesc), incepea acum mult timp, pe vremea cand eram mica, mica, mica. Personalitatea dificila cu care am fost nascuta si pe care o am si o educ in continuare, ma facea sa nu suport legatura cu Dumnezeu prin simplul fapt ca eram obligata sa-mi spun rugaciunea seara de seara, sa stau la slujba in biserica timp de cateva ore si sa fiu cuminte in biserica. Ura fata de a respecta anumite reguli ma facea sa ignor orice tinea de religie. Cu toate acestea, ii respectam pe cei care aveau credinta in suflet. 

Si timpul a trecut...am inceput sa accept ideea de Dumnezeu, sa cred in El, sa merg in Biserica... dar nu suficient. Aveam multe intrebari fara raspuns si nimeni nu era dispus sa-mi ofere explicatiile necesare in ceea ce priveste credinta. Mai primeam din cand in cand cate un raspuns, insa nu suficient de convingator pentru micutul om. Nu eram convinsa per total de ideea aceasta a faptului ca exista Dumnezeu.

In urma cu trei ani, pe vremea cand inca eram in cautari de raspunsuri, am ajuns la o Biserica. Am ajuns mai mult intamplator, dat fiind faptul ca in general toata familia are credinta in sange. Dupa ce am asistat la slujba, in sufletul meu s-a nascut ceva ce nu pot explica. Preotul acela, care mai tarziu avea sa devina duhovnicul meu, mi-a trezit in suflet ceva ce, probabil, exista fara stirea mea...si anume: credinta. Modul in care predica, asemanarea extraordinara pe care o faceam cu Dumnezeu (ca sa nu mai spun ca seamana izbitor de bine cu Parintele Arsenie Boca), explicatiile uimitoare pe care le dadea, modul in care ii "ademenea" pe crestini la o viata mai buna... toate acestea m-au doborat. Acela a devenit locul meu de suflet, unde merg si ma rog, unde merg si ma incarc cu bunatate atunci cand simt ca m-am inrait din cauza situatiilor din viata mea, unde plang atunci cand ma simt incarcata negativ...si unde dorintele mele iau contur. Preotul, prin discutiile pe care le-am avut ulterior, m-a facut sa inteleg atatea...si mi-a raspuns la toate intrebarile. Desigur ca n-am reusit sa fiu un crestin suficient de bun. Niciodata nu o sa reusim sa fim atat de buni pe cat ar trebui sa fim in fata Lui. Nu merg saptamanal la Biserica acolo, insa am observat ca de cate ori simt nevoia sa ajung acolo si in definitiv fac asta, de atatea ori invat de ceva. Mi s-a intamplat sa fiu dezorientata, sau sa-mi doresc ceva, sau sa vreau o cale de iesire, sau un raspuns... De cate ori am mers, acolo le-am gasit pe toate. Poate ca este intamplator, insa... plecam de acolo si stiam fie: ce trebuie sa fac, fie sa ma inarmez cu rabdare. Duhovnicul meu mi-a spus sa vorbesc cu Dumnezeu tot timpul. Oriunde merg, sa nu fac abstractie de El. Si El ma va ajuta. Asa am facut. 

La inceput nu stiam daca acest lucru va functiona. Mi-era greu sa cred ca as putea vorbi cu Dumnezeu si El ma va ajuta. Si usor usor am incercat. I-am cerut cate un semn...ca sa procedez bine in viata...si m-a ajutat. De atunci am incetat sa mai fiu Toma necredinciosul. E mereu cu mine, aici. Si stiu ca ma ajuta. Iar daca lucrurile nu se intampla asa cum vreau eu, asta nu inseamna ca a uitat de mine...inseamna doar ca are planurile mai bune pentru mine. Mi s-a intamplat sa fiu si nemultumita pentru ca simteam ca oricat m-as ruga, ceea ce vreau eu nu se va intampla. Dupa un timp, mi-a demonstrat ca mi-a adus ceea ce voiam fix cand a trebuit si cand am avut nevoie. Si nu inainte. Dumnezeu exista doar pentru cei ce cred in El. El nu te obliga sa crezi in El, nu te obliga sa faci fapte bune, sa fii un bun credincios... dar... sa nu te astepti sa primesti in schimb tot lucruri bune...pentru ca nu se poate acest lucru. 

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot! 

P.S.: Am avut intentia sa scriu doar cateva randuri despre credinta ca apoi sa trec la altceva...insa am fost atat de captivata incat as mai fi scris muuulte. Sunt multe de povestit la acest capitol. Mi-as fi dorit sa mai scriu despre credinta pe care o are in suflet Dan Puric, credinta evidentiata in cartea sa, "Cine suntem"...despre o manastire de la Busteni, a carei poveste este uimitoare si despre cateva Pilde ce mi-au ramas intiparite in minte pe parcursul timpului. Poate in viitorul apropiat o sa despic firul in patru si o sa mai scriu despre cele mentionate mai sus. Doamne-Ajuta! 

Azi, o zi a concluziilor.