In cautarea zambetului pierdut...

Monotonie, dureri de cap, stres, ambitii, dorinte, epuizare, nervi, tensiuni. 

Micuta psiholoaga.

Nu exista oameni rai, exista doar oameni vulnerabili.
Psihologic vorbind, in momentul in care un om isi pierde rabdarea , ridica tonul si foloseste acel amalgam de cuvinte mai putin frumoase, acel om este speriat de situatia creata. Astfel,prin ridicarea tonului se incearca o oarecare intimidare a celuilalt si o oarecare senzatie de control a lui. Cuvintele jignitoare tin locul argumentelor(care lipsesc cu desavarsire), iar pierderea rabdarii reprezinta dorinta de a scapa cat mai repede de situatia respectiva. De aceea nu exista oameni rai. Ei sunt doar vulnerabili, cu caracter slab si incearca sa faca fata unor situatii neobisnuite. Pot fi tratati prin rabdarea acordata si prin ajutorul de a trece peste astfel de momente. Cateva cuvinte adresate cu calm ii vor face sa se linisteasca si sa-si dea seama de greseala facuta. Intotdeauna, daca tratam un om nervos cu calmitate, se va simti vinovat . In clipa in care persoana de langa ei ii vor trata cu aceeasi moneda, situatia va degenera intr-un BOOM. 

Nu exista oameni profitori, exista doar oameni frustrati.
Toti cei care incearca sa-si "satisfaca" nevoile materiale prin orice fel de mijloace sunt oameni care au frustrari, care au avut o copilarie cu lipsuri, care nu au incredere in fortele proprii. Ei vor sa-si depaseasca conditia materiala indiferent de modul in care isi duc la bun sfarsit planul. Acestia sunt oamenii pe care cei din jur ar putea sa-i incurajeze mai mult. In momentul in care vor vedea ca sunt in stare sa obtina pe cont propriu ceea ce au nevoie, nu isi vor mai dori ei, singuri, sa profite de pe urma celorlalti.

Nu exista oameni violenti, exista doar traume din copilarie proiectate la maturitate.
Ei sunt cei de care mie mi-e mila. De obicei nici nu par ceea ce sunt, fiindca sunt asa-zisii oameni cu dubla personalitate. In general, sunt linistiti si minunati in cea mai mare parte a timpului, iar in stadiul unor dispute, se descarca prin violenta si devin altfel. Si tot asa. Cauzele sunt multiple: in general, mediul in care omul respectiv a trait ii poate influenta irevocabil comportamentul( adica, daca tatal a fost astfel, fiul poate fi in proportie de 50% asa), sau daca atunci cand era copil, a primit un astfel de "tratament", mintea lui  a perceput asta ca pe o chestie normala si o va face instinctiv cand va deveni adult. Fiindca, da, anumite gesturi si fapte sunt savarsite inconstient, fara niciun rationament. Genele preluate de la parintii nostri ne indeamna sa actionam fara sa vrem. Pentru a impiedica astfel de lucruri, trebuie sa avem un control extrem de mare asupra persoanei noastre. Totodata, acesti oameni violenti de care vorbeam mai sus, sunt cei care simt nevoia sa-i domine pe cei din jur si in lipsa unor modalitati mai civilizate, recurg la asa ceva. In general, barbatii sunt dornici de a-si domina femeile si recurg la violenta vazandu-le vulnerabile si incapabile de a se apara. Aceeasi chestie se aplica si la parintii care se comporta astfel cu copiii lor pentru a le demonstra ca le sunt net superiori. Uneori, dorinta de a-i controla pe cei din jur, dorinta de a-i "pedepsi" pe ceilalti cand gresesc, dorinta de a impune respect se manifesta astfel. 

Ceea ce trebuie ca voi sa intelegeti este ca: nimic nu e intamplator in comportamentul nostru si al celor din jur. Totul are o explicatie...si totul provine de undeva. Daca ii veti studia pe cei din jur, daca va veti studia pe voi insiva si daca veti mai citi cate ceva pe "ici pe colo"...veti realiza ca tot trecutul nostru are proiectie in viitor. Citeam in : "Inteligenta emotionala" (o carte geniala; v-o recomand) ca noi, ca oameni, ne formam obiceiurile inca din burtica mamei. Un exemplu in acest sens era in carte urmatorul: o femeie insarcinata din Olanda, in timpul foametei, isi procura mancare cu greu...fiind nevoita sa manance chiar o data la cateva zile. Copilul s-a obisnuit asa, din burtica, iar dupa ce s-a nascut, el nu plangea si nu cerea toata ziua mancare...obisnuindu-se cu programul mamei lui. In afara de asta, noi preluam din genele parintilor nostri, fapt care ne duce la preluarea anumitor trasaturi de caracter si din instinct vom reactiona in anumite feluri. Este extrem de usor sa-i blamam pe ceilalti, sa-i condamnam pentru modul lor de a actiona, insa este extrem de greu sa reusim sa deducem cauzele. Trebuie sa invatam sa fim toleranti, sa oferim circumstante atenuante si sa cautam explicatii. Oamenii acestia pot fi ajutati...cu toate ca nu se vor schimba niciodata. Singura schimbare va fi ameliorarea tulburarilor de comportament. E ceva ce mereu am spus si mereu voi spune: oamenii nu se schimba. Ei se nasc cu anumite trasaturi de caracter, se maturizeaza cu ele ...iar noi nu putem decat sa le "slefuim" cand este cazul. Dar sa le schimbam nu. 

Noapte buna! 
Semneaza,
M.Ps. (d.)

Refacerea jumatatii de drum.

A raspuns la telefon. Si-a luat doua discuri demachiante si si-a dat joc tot machiajul de peste zi. A aruncat peste fata putina apa termala, un pic de crema hidratanta, un pic de fond de ten si putin ruj. A plecat. E seara. Caldura pluteste in aer. Vantul nu indrazneste sa bata. Teii ne imparfumeaza inimile. Oamenii se plimba linistiti. Norii n-au curaj sa apara. Copiii rad si se joaca. Linistea din aer ii penetreaza fiecare celula in parte. 

Acum contabilizand: aceeasi liniste, aceeasi masa, aceeasi atmosfera, aceleasi glume, aproape aceeasi oameni, acelasi cappuccino,aceeasi plimbare...toate puse la un loc...doar ca... fara farmec, fara esenta. Nimic nu mai e la fel. Toate la un loc declanseaza un cutremur interior. O lacrima fierbinte curge incet pe obrazul imbujorat , lasand o urma lucioasa si sarata. Sufletel sensibil. Un zambet discret apare in coltul gurii. Fluturasi in stomac, un nod in gat, o privire sclipitoare. 

Totul este trecator... totul se schimba... insa schita este aceeasi. Fara sa vrei, trecutul va face intotdeauna proiectii in viitor si in prezent. Vei merge pe aceleasi drumuri pe care ai mers altadata, vei vorbi cu aceeasi oameni, vei consuma acelasi lucru, vei simti aceeasi caldura de inceput de vara, vei simti aceeasi emotie. Si totul va fi tulburator. Nimic nu va mai avea farmec, pentru ca puzzle-ul nu va mai fi intreg niciodata... tabloul este cam gol, decorul s-a schimbat...

E un lucru pe care toti oamenii il neaga, insa la un moment dat, instinctul te indeamna sa mergi pe aceleasi drumuri pe care ai mai mers, sa fii la fel de fericit ca atunci, sa fii langa aceeasi oameni langa care erai atunci, sa bei acelasi suc, sa porti aceeasi ochelari de soare. Numai gandul ca te indrepti spre acele drumuri, parca iti aduce fericirea pe chip. Instinctul te indeamna sa refaci totul, in detaliu...sa te intorci in trecut. Esti sigur ca nimic nu va mai este la fel, insa picioarele te "cara" dupa ele in directia aceea. Cu totii vrem sa ne detasam de tot ce a fost. Intotdeauna expresiile "Vreau o viata noua! Vreau sa o iau de la capat!" sunt faimoase. Nu exista asa ceva. Vei purta in spate niste drumuri pe care le-ai parcurs inainte... Si cum viata este un ciclu inchis de drumuri... fara sa vrei vei ajunge pe unde ai mai fost. La un moment dat, dorinta de a trai aceleasi lucruri te va purta spre directiile acelea...

Dac-as avea asa, o putere imensa, chiar mi-ar placea sa reparcurg un singur drum din viata mea. Dar nu oricum, ci in detaliu...(va puneti cu memoria mea absoluta?! Haaa! nu stiti cu cine vorbiti!) Cu absolut tot ce a continut, nici mai mult, nici mai putin... N-ar dura mult. In 9 ore cred ca ar fi un traseu complet. Cine ar fi putut concepe acest gand nebun...daca nu o mica nebuna?

S-a intors acasa cu ganduri. S-a intors acasa fara ruj, fara zambet si fara privire sclipitoare. Nimic nu mai era la fel... Nici cappuccino-ul nu mai avea acelasi gust, chelnerii  nu mai erau aceeasi, discutiile erau plictisitoare, privirile celorlalti erau neinteresante... 

Doua saptamani fara o zi...

Nu mai am nici muzica buna in folderul de altadata plin cu bunaciuni de cantecele, nu mai am nici farmec, nu mai am nici stralucire in ochi, nu mai am nici carisma, nici glume bune in program, nici zambet pana la urechi, nu mai am nimic. 
Dar am un program dezordonat, am o nervozitate mai cuprinzatoare, am replici arzatoare, am un record de baut 3in1, am un vocabular mai bogat in...injuraturi, sunt mai stresata si mai crizata! 

Nu mai vine 1 august mai repede!!! Daca nu innebunesc pana atunci, clar o sa traiesc 100 de ani!!! Panica :( ...

Doua saptamani! Panica, panica, panica!!!

Azi , dupa vreo 10 zile de indignare totala, de refuz, dezamagire si sictir... ma intorc la jurnal. M-am decis sa par in continuare puerila si sa scriu din nou in el. 

Si culmea...ce e cel mai interesant este modul in care a evoluat acest jurnal: a fost creat intr-un moment in care eram obiectiva si nu dadeam nume pe acolo, mi-era frica sa nu fie gasit :)))...si a ajuns sa fie o chestie chinuita de toate supararile, bucuriile, dorurile mele, o chestie care trebuie sa ma suporte , trebuie sa suporte paginile intregi scrise de mine, detaliile stupide pe care le dau etc. :))) Pare atat de copilaresc, atat de nesemnificativ... insa nu deranjeaza pe nimeni faptul ca o nebuna ca mine si-a facut jurnal. :D Eu nu prea suport sa citesc ceea ce eu scriu...mi se pare intotdeauna ca nu scriu ce trebuie, cum trebuie si m-as corecta tot timpul... dar am realizat intr-o zi ca fiecare chestie scrisa acolo are farmecul ei . :) Iar farmecul se dubleaza daca mai punem la socoteala si faptul ca e plin de fluturi. :D

Panicaaaaa. Vine BAC-ul !!!!!!!! :(

Capsunelul capsunicii. ♡

Capsuneleee!!! Nu mai zambi malefic in timp ce stai cu capsuna aia mare si apetisanta in mana! Nu ma mai ademeni ca pe pisoiul acela flamand din curtea bunicii. Fie-ti mila de mine... :o3 O vreaaau! Si uite asa ma faci sa ma transform intr-o mica santajista! Aaa...pardonnez-moi! Mi-a scapat! N-am vrut sa recunosc ca sunt santajista . E vina ta...fiindca tu ma faci sa fiu santajista! N-ai vrut sa imparti capsunica cu mine! :( Ai mancat-o singur! Pentru chestia asta...astept sa-mi aduci un camion cu capsuni. Pai da'...ce facem noi aici? Ne jucam de-a capsuna?!?!?! Rusiniiica!!! :)))

Vreau langa mine un om care sa-mi accepte atat copilarismele, cat si crizele de "maturitate". Sa inteleaga ca intotdeauna voi oscila intre cele doua parti.
Vreau sa inteleaga ca exista momente in care am nevoie de liniste, siguranta si protectie. 
Vreau sa realizeze ca oricat de puternica as parea in anumite momente, in aproximativ 15 secunde pot fi la pamant.
Vreau sa ma lase sa gresesc, sa nu tipe la mine cand fac asta, sa nu-mi spuna "Ti-am zis eu sa nu faci chestia aia!!!", sa nu gesticuleze si sa nu se manifeste. Apoi sa-mi intinda mana pentru a ma ajuta sa ma ridic, sa-mi ridice barbia si sa-mi spuna "Iti promit ca va fi bine!".
 Vreau sa-mi explice unde am gresit, sa-mi explice de ce am gresit.
Vreau sa stie ca uneori am un orgoliu prostesc si ca de multe ori pierd pe baza orgoliului, dar ca el nu trebuie sa imi reproseze asta la fiecare pas pe care il fac si nici nu trebuie sa-mi raspunda cu aceeasi moneda, fiindca atunci nu va rezulta decat o lupta intre orgolii din care niciunul nu va castiga.
Vreau sa stie ca o relatie este formata din doi si ca trebuie sa ne comportam ca atare. 
Vreau sa nu-i pese de gura lumii.
Vreau sa se uite in ochii mei de fiecare data cand vrea sa-mi spuna ceva si sa nu ezite niciodata sa faca acest lucru.
Vreau sa stie ca increderea este temelia relatiei. Peste ea putem construi orice.
 Vreau sa stie ca un element de baza al relatiei este comunicarea...si ca, lipsa ei duce la indepartare. 
Vreau sa fie constient ca ma voi supara cand imi va spune anumite lucruri,dar ca prefer sa le stiu si sa nu vorbesc cu el o zi,decat sa ma minta.
Vreau sa ma rasfete, sa ma alinte, sa fie langa mine in toate momentele mele bune sau mai putin bune.
Vreau sa aiba increderea de a se lasa pe mainile mele, de a se lasa condus atunci cand nu mai gaseste o cale de iesire  si sa stie ca intr-o relatie nu exista Sefu' sau Bo$$u'. Intr-o relatie exista egalitate.
Vreau sa stie ca poate ii voi spune de 3 ori pe an ca il iubesc, dar ca acest lucru nu inseamna ca nu il iubesc in fiecare secunda.
Totodata vreau sa ma faca sa-l iubesc mai mult in fiecare clipa.
 Vreau sa-mi dea mesaj de buna dimineata si mesaj de noapte buna.
Vreau sa inteleaga ca nu-mi place sa ma tachineze, ca nu-mi place sa-mi testeze nervii si rabdarea. Toate acestea nu le suport pentru ca intr-o relatie nu trebuie sa existe certuri.
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne completam fiindca asa este si normal.
Vreau sa fim noi, amandoi, singuri, sa infruntam viata tinandu-ne de mana.
Vreau sa ma trezesc dimineata inaintea lui si sa-l privesc.
Vreau sa ma intreb in secunda aia: "Oare...esti real? Esti al meu? Oare te merit?"
Vreau sa inteleaga ca trebuie sa ne impartim responsabilitatile si ca pana si a face clatite amandoi va fi o experienta amuzanta.
Vreau sa stie ca vor fi momente in care ma voi enerva, voi avea tendinta de a ridica tonul si de a ma manifesta, iar el va trebui sa faca ceva pentru a ma linisti si nu pentru a pune paie pe foc. E suficienta o imbratisare pentru a ma calma.
Vreau sa stie ca poate gasi in mine orice cauta.
Vreau sa ma faca sa am incredere in el, sa-mi demonstreze ca merita orice si sa ma faca sa-l iubesc.
Vreau sa inteleaga ca nu sunt perfecta, nici nu pot sa fiu, nici nu vreau sa fiu...si ca nici el nu poate fi, insa trebuie sa ne acceptam asa.
Vreau sa fie un om bun, cu suflet mare, care nu-mi va tranti usa in nas atunci cand voi gresi.
Vreau sa inteleaga ca in relatie, el trebuie sa faca primul pas de cele mai multe ori...fiindca, e ca o lege nescrisa.
Vreau sa inteleaga ca imi place sa ma las cucerita si re-re-re-re-recucerita mereu si ca intotdeauna voi admira cuceritorii care nu sar la gatul meu din prima.
Vreau sa stie ca-mi place sa musc...si ca nu fac asta din rautate...ci este un mod de a-mi exprima afectiunea, un mod mai bizar!
Vreau sa ma duca in plimbari pe camp, prin parcuri sau locuri linistite in care pot sa simt libertatea de a visa cu ochii deschisi.
Vreau sa fie langa mine cand o sa ma imbat prima data si vreau sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo prostie.
Vreau sa fie un om determinat, hotarat, sa stie ce vrea, vreau sa ma ambitioneze atunci cand voi simti ca nimic nu-mi iese din tot ceea ce fac si nu sa ma descurajeze.
Vreau sa inteleaga ca nimic nu e imposibil in viata si ca impreuna putem face absolut orice. Ca impreuna suntem putem fi invincibili.
Vreau sa nu se sperie cand va vedea ca delirez noaptea tarziu: la mine oboseala are efect de betie...atunci spun tot, tot, tot.., doar ca intr-o maniera mai bizara.
Vreau sa realizeze ca am momente in care sunt retinuta, in care am temeri...toate acestea, fiindca sunt om, dar ca va trebui sa ma ajute sa trec peste.
Vreau sa nu-i pese daca sunt urata, grasa, slaba sau cu parul scurt...ci vreau sa priveasca inainte de toate in sufletul meu.
Vreau sa nu fie arogant, ironic , infumurat...fiindca si eu pot fi la fel si atunci conexiunea dintre noi se va pierde.
Vreau sa ma iubeasca pentru cine sunt eu langa el, nu pentru ceea ce spun ceilalti despre mine.
Vreau sa ma iubeasca pentru modul in care il fac sa se simta langa mine si... cel mai important lucru: vreau sa ma lase sa ma fac iubita.
Vreau sa fie inteligent, sa ma contrazica atat cat e necesar pentru a-mi demonstra ca gresesc, vreau sa avem discutii interminabile, vreau sa ma faca tot timpul sa-mi doresc sa fiu mai buna decat sunt,sa ma faca sa-mi doresc sa ma autodepasesc.
Vreau sa stie ca eu niciodata nu sunt 100% multumita de ceea ce am, dar asta nu inseamna ca el va intra in aceasta categorie.
Vreau sa nu considere relatia noastra un joc de sah in care el e regele si eu regina. Nu.
 Vreau sa-mi acorde locul cuvenit in viata lui.
Vreau sa realizeze ca nu stiu sa mint, iar daca o voi face vreodata va fi inutil oricum pentru ca in scurt timp ma voi da singura de gol.
Vreau sa stie sa ofere flori...sau daca nu va sti, macar sa-si doreasca sa invete acest lucru.
Vreau sa fie un om "cu vorbele la el", un om care stie sa-si sustina opinia, un om cu argumentele la el intotdeauna, un om care stie sa riposteze, stie sa nu lase capul jos in fata celorlalti si stie sa scoata adevarul la iveala.
Vreau un om langa mine care , daca s-ar ivi ocazia, ar lupta cu lumea intreaga pentru mine. 
Vreau sa stie ca intodeauna eu critic, dar nu fac asta cu rautate.
Vreau sa invete cum sa-mi arate cand depasesc orice limite ale bunului simt (fiidnca inevitabil...asta i se poate intampla oricui).
Vreau sa descopere ca deseori nu am rabdarea necesara, dar ca imi doresc sa ma invete sa am aceasta virtute.
Vreau sa stie ca de multe ori fac un pas inainte si 5 inapoi de teama...teama de a fi calcata in picioare.
Vreau sa fie un om care-si asuma orice, care e capabil sa recunoasca orice.
Vreau sa stie ca sunt sensibila si ca orice gest, ma emotioneaza.
Vreau sa stie sa-si ceara scuze cand greseste, sa stie sa repare lucrurile, sa nu lase timpul sa-l transforme, sa stie ce si cand trebuie sa actioneze.
Vreau sa descopere ca in viata mai bine faci pasi mici si siguri decat pasi mari plini de incertitudine.
Vreau sa ma incalzeasca in noptile reci, sa fie soarele meu cand nu mai vad lumina in jur, sa ma cuprinda intre bratele lui si sa nu-mi mai dea drumul.
Vreau... 

Intrebari. Raspunsuri. Explicatii.

Ti s-a intamplat vreodata sa ai un gol in stomac, sa nu vrei sa mananci, sa nu vrei sa respiri, sa nu vrei sa vorbesti? Sa vrei doar sa gasesti un colt unde sa stai singur cu gandurile tale? Sa vrei sa crezi ce ti se spune si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi oamenii si sa nu poti? Sa vrei sa schimbi lumea in care traiesti si sa nu poti? Sa vrei o alta viata si sa nu o poti avea?

Am citit de curand, un fragment foarte interesant, intr-o carte. Autorul facea o analiza lucida asupra vietii lui si realiza ca tot timpul a cautat niste raspunsuri. Contabiliza in momentul scrierii ca efectiv toata viata sa a fost o inlantuire de cautari: cautari ale unor raspunsuri potrivite. Ele veneau la bratul unor oameni, sau la bratul unor situatii. (Metaforic vorbind). Cele mai neasteptate raspunsuri veneau intotdeauna de la cine se astepta mai putin, sau cand se astepta mai putin… Fiind o persoana publica, reusise ca pe parcursul anilor sa puna intrebari de tot felul si reusise totodata sa primeasca raspunsuri(de la cele mai penibile , pana la cele mai senzuale si indraznete). Abia dupa atata timp, realiza ca cele mai bune raspunsuri: fie vor veni in urma unor intrebari pe masura, fie le va gasi chiar in profunzimea intrebarilor.

Am stat mult si am analizat tot ce am citit. Mi-a placut in mod deosebit partea aceea “Niciun raspuns nu vine singur. El vine intotdeauna in compania unei intrebari pe masura. Sau cauta-l bine, daca nu vine in compania unei intrebari pe masura, el sigur se afla in miezul intrebarii.” Aceasta este, de fapt, o schita bine realizata, a vietii. Mi se pare fabulos cum un om, dupa ce s-a lasat mangaiat de trecerea timpului, reuseste sa priveasca in spatele sau si sa se autoanalizeze. Autoanaliza, constientizarea faptelor si totodata scrierea lor, este o dovada a acceptarii lor si a trecerii ireversibile a timpului.

Tinerii ar trebui sa citeasca. Si nu ma refer la cartile de acum nu stiu cati ani, in care razboiul, damele de companie si lupta pentru pamant erau la ordinea zilei. Cititi carti scrise in ultimii ani, de catre oameni care traiesc aceeasi viata pe care o traiti si voi acum. Cititi despre experientele lor de viata, despre ideile pe care le au si despre proiectele lor. Veti descoperi niste oameni atat de speciali, niste oameni care poate pareau invechiti, fara talent si prea vorbareti….dar care au povesti si suflete minunate. L-am iubit pe Dan Puric inca de la primele cuvinte pe care le-am citit din cartile lui. Am admirat-o pe Mihaela Radulescu de cand m-am trezit intr-o librarie ca ramasesem cu cartea in mana si citisem 6 pagini fara sa-mi dau seama cand. Si sunt multi care merita atentia noastra, a tuturor. Ideile transmise de ei nu sunt intamplatoare. Ele vin in ajutorul nostru. Vin pentru a ne ajuta sa intelegem oamenii, sa intelegem situatiile extreme care pot aparea in viata.

Acum detin calmul acela pe care (sincer!!!!) mi-l iubesc. Si nu stiu… chiar mi-ar placea sa am in fata mea cateva sute de tineri de varsta mea sau mai mari,mai mici, carora sa le vorbesc si sa le zambesc. Am atatea lucruri de spus oamenilor, incat uneori mi-e teama ca nu o sa reusesc sa le spun…fiindca viata e destul de scurta. Am atatea experiente de impartasit, vorbe bune si incurajari de transmis, atatia oameni de ajutat…incat…o viata nu mi-ar fi de ajuns. Probabil imi complic existenta singura. Mi s-a mai spus asta. Dar n-as putea fi altfel… Simt doar teama de oamenii pe care i-as putea plictisi. Ma ingrozeste ideea de a plictisi oamenii din jurul meu. Ma infioara ideea de a ma nu ma face inteleasa in fata celorlalti si ma infioara trecerea timpului. Am multe temeri…

abcdefghijklmnopqrstuvwxyz.

"Cautam fericirea peste tot.Cautam fericirea in cluburi insalubre,imbracati in hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu exista.Cautam fericirea la metrou,in speranta ca ni se va arata cand ne asteptam mai putin.Din senin.Cautam fericirea pe holuri de asteptare.In trenuri sau avioane.Cautam fericirea in bucatariile petrecerilor la care nu am fost invitati.Cautam fericirea in cafenele,in privirile chelneritelor blazate,cu gandul ca nu le asteapta nimeni acasa.Cautam fericirea la concerte cu formatii obscure si public de nisa.Cautam fericirea in librarii,zabovind mai mult decat e cazul asupra unor rafturi care ne pot arunca intr-o conversatie.Cautam fericirea dedicandu-ne cu orice pret lucrurilor pentru care nu suntem pregatiti.Cautam fericirea in amagiri lenese.Cautam fericirea in adevarurile altora.Cautam fericirea in abandon.Cautam fericirea in noaptea,mai ales noaptea.Cautam fericirea in biserici,acolo unde tragem cu ochiul la fericirea celui de langa noi.Cautam fericirea in bratele lui Dumnezeu.Cautam fericirea in dimineti optimiste.Cautam fericirea in tragediile care ne ocolesc.Cautam fericirea in redefinirea ei.Cautam fericirea in colectiv.Cautam fericirea intr-o aventura de-o noapte.Cautam fericirea in betie.Apoi in abstinenta.Apoi din nou in betie.Cautam fericirea in decadenta si renuntare.Cautam fericirea in salvare.Cautam fericirea in altruism,in speranta si mizerie,in smerenie.Cautam fericirea in hoteluri si excursii.In vacante sau delegatii,in misiuni si acte caritabile.Cautam fericirea in toate momentele reflectarii sinelui nostru in oglinzile murdare ale vietii.Cautam fericirea intr-un tablou vivant.O esarfa.O privire.Un moment in care destinul ar putea sa faca priuete.Cautam fericirea in familie.Cautam fericirea in spitale,in ochii celor care ne asculta.Cautam fericirea in fapte mari.In viziuni.In strategii.In arta.Cautam fericirea in disperare.In lucrurile simple.Cautam fericirea in copii.Cautam fericirea in toate cotloanele lumilor noastre nesfarsite.Cautam fericirea in imperiul nesfarsit al gandurilor.In prapastia dorintelor.Pe muntele viitorului.In razboaiele sufletului.In victoriile serbede ale orgoliului.Cautam fericirea peste TOT.O singura intrebare uitam sa ne punem,preocupati de aceasta goana nebuna:

Daca fericirea este cea care ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba-oarba?Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea?Daca fericirea reclama fericire?" 

(~EXERCITII DE ECHILIBRU~ Tudor Chirila)

"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti...de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul."

Se spune ca "Nimic nu este intamplator!" . Deja am auzit propozitia de milioane de ori. 
De multe ori, un telefon poate parea banal, fara importanta. Exista momente in care, un telefon schimba totul.  Nu pot sa spun decat ca mi-e scarba. Scarba de tot ce se intampla. Si sunt dezamagita de mine. Sustineam cu tarie ca am capacitatea de a cunoaste oamenii. Se pare ca nu ma pricep la asa ceva... 

Exista oameni care efectiv refuza sa creada anumite lucruri, care refuza sa accepte anumite situatii. Aceia sunt oameni frumosi, oameni luptatori, oameni minunati. Vine un moment in care nu mai au cum sa fie asa. In momentul in care telefonul suna, iar informatiile injositoare despre altii curg...nimic nu-i mai poate face sa gandeasca pozitiv. Multumesc pentru tot. Ii multumesc timpului pentru ca ma face sa vad, pentru ca-mi da rabdare, le multumesc oamenilor pentru toate informatiile pe care mi le aduc in mod intamplator. Ridic steagul alb. Nu mai pot lupta. Razboiul s-a incheiat. A venit timpul sa incheiem acest capitol. Prea multe lucruri mi s-au spus. Nu le mai pot accepta, nu le mai pot nega, nu le mai pot suporta. Multumesc persoanei de aseara, de la celalalt fir, care o ora jumatate mi-a aruncat adevarul in fata, un adevar pe care nu-l mai pot nega. Si aici punem punct.

P.S.: La sfarsitul romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Gheorghidiu spune la un moment dat ca i-a scris Elei ca ii lasa "tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul." Acesta este momentul in care el se detaseaza de tot, constientizeaza realitatea si totodata isi reaminteste ca lucrurile materiale sunt trecatoare si fara valoare. Citatul acesta mi se pare semnificativ. Trebuie sa mentionam faptul ca Gheorghidiu reprezinta tipul intelectualului lucid, care nu se poate adapta acestei societati mediocre. O dovada a inadaptarii lui o reprezinta chiar perspectiva lui diferita asupra acestei lumi plina de parveniti, materialisti, oameni care nu pot sa-si insuseasca alte valori. Cu toate ca a fost socanta, experienta plecarii ca voluntar in razboi este cea care il ajuta sa considere problemele sale cu Ela niste mediocritati. Tot ceea ce vede in timpul razboiului, tipetele de acolo, suferintele, faptul ca oamenii mureau din clipa in clipa... ii contureaza niste trasaturi definitorii. In urma acestei experiente , el reuseste sa treaca peste orgoliul de a fi inselat de catre sotia sa si ii scrie acesteia ca ii lasa tot, "tot trecutul". Cu toate ca finalul este deschis si lasa loc interpretarilor (aflat totodata in relatie de opozitie cu incipitul)...si cu toate ca nu stim ce a continuat sa faca Gheorghidiu... consider ca aceasta abandonare a trecutului il ajuta sa inchida un capitol din viata lui pentru a putea deschide un alt capitol, in care lucrurile sa fie mult mai frumoase.